Provocări, satisfacții și o viață trăită la limită.

Una dintre călătoriile întreprinse de mine în calitate de fotojurnalist a fost în Nagorno-Karabakh, o regiune aflată și astăzi în conflict și nerecunoscută de majoritatea statelor lumii.

Cunoșteam riscurile incursiunii pe un teritoriu ostil, însă nu am putut evalua amploarea fenomenului. Pașii și ghizii m-au purtat printre ruinele încă rămase martore ale războiului de la începutul anilor ’90, pe terenuri minate, prin tranșee aflate pe linia de graniță, alături de soldați, în biroul serviciilor secrete, chestionată sub suspiciunea de spionaj, pentru că aveam un aparat de fotografiat și, am aflat ulterior, fotografiam într-un loc nepermis. Dar și în locuri unde oamenii încearcă să trăiască normal și liberi. Înainte să vizitez linia de front am fost întrebată de comandantul unității care m-a însoțit în scurta vizită pe linia de frontieră, în cel mai fierbinte punct al acesteia, de ce își dorește cineva ca mine să viziteze un loc atât de periculos? Răspunsul meu a venit firesc și cu un zâmbet: Pentru că asta este meseria mea.

Femeile sunt aproape întotdeauna privite cu neîncredere când vine vorba despre fotojurnalism. Sunt considerate prea sensibile și incapabile să desfășoare o astfel de activitate, care presupune condiții de stres, forță fizică și psihică, și asumarea unor riscuri asociate doar cu imaginea bărbatului. Însă femeile au demonstrat că sunt la fel de capabile, în unele situații chiar mai mult decât bărbații, să facă această meserie și să îndure condiții de muncă, uneori vitrege. Au spus prin imagini poveștile oamenilor și ale locurilor inaccesibile majorității, au fost supuse prejudecăților, discriminării, hărțuirilor sexuale, au fost răpite, au trăit evenimentele și au murit pentru a ne transmite realitatea lumii în care trăim, de la războaie, la nedreptăți sociale.

În această meserie dominată de bărbați, femeile și-au facut loc cu demnitate și continuă să demonstreze că a fi femeie nu este un impediment, ci, uneori este un avantaj și că pot fixa aparatul de fotografiat la ochi și fotografia lumea în care trăim în aceeași manieră ca și bărbații. Din ce în ce mai multe femei aleg să îmbrățișeze această meserie și reușesc să primească recunoaștere pentru munca depusă. Și o fac ca voci ale celor aflați în situații-limită, ale celor ascunși, persecutați, aflați în suferință.

Pentru că în această lună sărbătorim femeia, articolul propus are menirea de a vă introduce în lumea vazută prin ochii fotojurnalistelor. Am ales să nu fac un istoric al femeii în fotojurnalism, ci să vă prezint șase fotografe, două din România și patru foarte cunoscute la nivel internațional, fotojurnaliste care au schimbat percepția oamenilor prin munca lor și care sunt demne de toată admirația și aprecierea noastră. Pentru că am vrut să ne amintim și de cele care și-au pierdut viețile în timp ce își făceau meseria, acest articol le prezintă și pe Anja Niedringhaus și Camille Lepage. Fotografiile și gândurile lor, mai jos în articol.

#1 Lynsey Addario

fotojurnalism

(c) Lynsey Addario în Fâșia Gaza, în 2011, însărcinată în luna a opta.

Lynsey Addario s-a născut în anul 1973 în Connecticut, Statele Unite ale Americii, este căsătorită și are un copil. A continuat să fotografieze în zone de conflict și în perioada în care a fost însărcinată, chiar dacă știa foarte bine riscurile la care se supune. A fotografiat conflictele din: Afganistan, Sudan, Iraq, Liban, Siria, Libia și Congo. Revista Newsweek a inclus-o, în anul 2011, pe lista celor 150 de femei care au schimbat lumea și a câștigat numeroase premii în fotografie, inclusiv premiul Pulitzer în anul 2009, ca parte a echipei publicației New York Times. În anul 2009 a câștigat bursa MacArthur Fellowship, iar în anul 2016 a primit o mențiune de onoare la premiile Anja Niedringhaus Courage in Photojournalism Award. Colaborează în mod constant cu publicațiile The New York Times, The New York Times Magazine, Time, Newsweek și National Geographic.

Addario se descrie ca fiind un fotojurnalist care lucrează în general în zone de conflict și nu un fotograf de război.

“Unul dintre scopurile mele ca fotograf este acela de a-i motiva pe oameni să acționeze”, mărturisește aceasta.

A fost răpită de două ori, prima dată în Fallujah, Irak, în anul 2004 și în Libia, în anul 2011, alături de colegii săi Anthony Shadid, Stephen Farrell și Tyler Hicks.

femei în fotojurnalism

Kahindo, 20 de ani, stă în cort împreună cu cei doi copii ai săi, născuți în urma unui viol petrecut în Kivu de Nord, Congo, 2008. (Lynsey Addario/Getty Images Reportage)

În anul 2015, Lynsey Addario a publicat cartea It’s What I Do: A Photographer’s Life of Love and War, în care povestește experiențele trăite în timp ce documenta suferințele oamenilor și haosul provocat de războaie, dar și iubirea pe care a găsit-o în mijlocul lor.

”De fiecare dată când plec și îmi las familia acasă, mă întreb de ce am ales viața asta. Îmi las în urmă fiul și când mă întorc, nu vrea să vorbească cu mine câteva zile. Mă simt singură și locuiesc în hoteluri ciudate sau în corturi, și nu este o viață trăită în lux. Oamenii cred că ești acolo pentru adrenalină, dar nu este așa. Ești acolo ca fotograf care alege să acopere conflicte. Este o chemare, este ceva care definește ceea ce sunt. Oamenii mă întreabă de ce fac asta și o fac pentru că asta mă face să simt că trăiesc, este lucrul în care cred, este fericirea mea și este ocupația mea”, mărturisește Addario.

fotojurnalism


Soldați din Armata Sudaneză de Eliberare așteaptă lângă camionul lor în timpul unei furtuni de nisip, Darfur, Sudan, 2004. ((c) Lynsey Addario/Getty Images Reportage)

Într-un interviu acordat publicației The Guardian, Addario spune că a devenit mult mai conștientă de riscuri pe măsură ce îmbătrânește.

”Cred că jurnaliștii reprezintă din ce în ce mai mult o țintă. Numărul răpirilor este în creștere, iar în unele țări nu poți merge fără să fii luat imediat în vizor. (…) Pentru fotojurnaliștii care documentează conflicte provocările cele mai importante le constituie suferința și durerea oamenilor fotografiați. Și asta pentru că o parte din aceste suferințe sunt preluate, iar fotografii sunt nevoiți să accepte și să trăiască cu aceste sentimente. (…) Ceea ce văd în locuri precum Darfur, mă face să mă gândesc cât sunt de norocoasă că m-am născut într-o țară în care mi s-a permis să evoluez în femeia care sunt acum. Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru asta și pentru faptul că nu trebuie să merg zilnic trei kilometri să iau apă sau că nu am fost nevoită să devin un copil-soldat.”

Lynsey Addario recunoaște, ca mulți alți fotografi, că implicarea emoțională în subiectele documentate este greu de ocolit. Nu poți rămâne indiferent la suferințele și nevoile oamenilor, nu te poți detașa de ceea ce înseamnă viață, până la urmă. Și nu este nimic rău în asta, atâta vreme cât nu uiți de ce ești acolo, care este scopul incursiunii tale în acea lume și o faci cu responsabilitate.

“Este greu să nu te implici emoțional într-o poveste. Indiferent dacă ajungi să iubești un loc sau să îl urăști, te simți legat de oameni. Sunt prezentă în viețile lor în fiecare zi.”

femei în fotojurnalism

Libieni demonstrează împotriva colonelului Muammar el-Qaddafi în Benghazi, 26 februarie 2011. ((c) Lynsey Addario/Getty Images Reportage)

Lynsey Addario a cunoscut-o pe fotojurnalista Anja Niedringhaus, pe care urmează să o prezint mai departe, cu o săptămână înainte să fie ucisă.

“Am luat prânzul cu Anja Niedringhaus cu o săptămână înainte să fie omorâtă. Eram amândouă entuziasmate că în sfârșit ne cunoșteam, pentru că nu sunt foarte multe femei care fac fotografie de război și pentru că amâdouă eram conștiente de modul deosebit în care ne trăim viețile. A fost încântător. Apoi a fost ucisă. Ce păcat, ce pierdere pentru lume prin munca pe care o făcea! Cineva cu experiența Anjei nu poate fi înlocuit.”

 

femei în fotojurnalism

Gannon (stânga) și Niedringhaus (dreapta) împreună cu soldați pakistanezi în munții înzăpeziți, la sfârșitul prioadei de încorporare alături de armata pakistaneză. (© AP)

 #2 Anja Niedringhaus

Anja Niedringhaus a fost ucisă în data de 4 aprilie 2014, la vârsta de 48 de ani, în timp ce fotografia alegerile prezidențiale din Afganistan. Colega sa, jurnalista Kathy Gannon, cu care se afla în mașina atacată, a fost rănită grav. Atacul a avut loc în punctul de control de la marginea orașului Khost, unde jurnaliștii însoțeau un convoi electoral care distribuia buletine de vot, sub protecția Armatei Naționale Afgane și a poliției. În timp ce Anja și colega ei așteptau în mașină, un comandant al poliției afgane a mers spre mașina lor și a deschis focul, strigând „Allahu Akbar„. Atacatorul s-a predat, a fost arestat și condamnat la moarte.

fotojurnalism

Școlari trec pe lângă un zid acoperit cu graffiti la periferia Kandaharului, sudul Afghanistanului. (Credit foto: Anja Niedringhaus/AP)

Anja Niedringhaus (12 octombrie 1965 – 4 aprilie 2014) este de origine germană și a lucrat pentru agenția Associated Press. În anul 2005 a câștigat premiul Pulitzer pentru documentarea războiului din Irak și, în același an, premiul International Women’s Media Foundation’s Courage in Journalism. Anja Niedringhaus și-a petrecut viața documentând războiul în zone fierbinți ale lumii și efectele conflictelor asupra oamenilor. A fotografiat Războiul din Iugoslavia pentru European Press Agency, consecințele atacurilor teroriste de la 11 Septembrie din New York, războaiele din Afganistan, Irak, Fâșia Gaza, Israel, Kuweit și Turcia.  International Women’s Media Foundation (IWMF) a avut inițiativa creării Premiului pentru Curaj în Fotojurnalism Anja Niedringhaus, acordat anual unei femei fotojurnalist.

Într-un interviu acordat IWMF în anul 2012, Anja Niedringhaus și Kathy Gannon vorbesc despre experiența lor unică ca jurnaliste încorporate în Armata Afgană, experiență ce le-a ofert oportunitatea să însoțească trupele de soldați afgani în munții din estul Afganistanului.

”Întotdeauna încercăm să evităm abordarea lucrurilor din perspectiva femeilor. Suntem jurnaliste cu experiență care au călătorit mult și în multe zone de conflict. Cei care ne cunosc cred că suntem cele mai norocoase ființe, pentru că suntem primele care s-au încorporat alături de Armata Afgană. Unul dintre editori ne-a spus că apreciază faptul că am realizat reportaje pe care mulți nici măcar nu s-au gândit să le facă și că am reușit să le dăm voce celor care sunt de cele mai multe ori uitați sau ignorați.”

femei în fotojurnalism

Un băiat afgan alături de trupe germane, lângă Kunduz, Afghanistan, Septembrie 2009. (Credit foto: Anja Niedringhaus)

În perioada în care au acoperit conflictul din Afganistan, cele două jurnaliste au însoțit mereu trupele de soldați, au folosit aceleași băi, dușuri, dormitoare și au patrulat alături de aceștia.

“Nu am întâmpinat niciun fel de rezistență, dar nici nu ne-am lăsat ușor intimidate sau descurajate când ne-am pus ceva în gând. (…) Am fost respectuoase, dar nu umile. I-am tratat la fel cum ne-am așteptat să fim tratate și așa au făcut și ei.”

Niedringhaus și Gannon au fost primele jurnaliste străine încorporate în Armata Națională Afgană, acordul și ajutorul dat pentru această inițiativă venind din partea Ministerului Apărării Afgane.

femei în fotojurnalism

Palestinieni așteaptă să le fie distribuită mâncarea lângă un gard aflat în apropierea caselor lor ruinate din estul Jabaliya, în nordul Fâșiei Gaza. (Credit foto: Anja Niedringhaus, NY Times)

#3 Camille Lepage

Camille Lepage (28 ianuarie 1988 – 12 mai 2014) a fost o fotojurnalistă de origine franceză, ucisă în timpul conflictului din Republica Central Africană, în anul 2014. Moartea sa a fost descrisă de către președinția franceză drept crimă, existând suspiciuni că uciderea sa a fost comandată.

Despre Camille s-au scris și se scriu în continuare multe lucruri, am prieteni care au cunoscut-o și care o plâng și astăzi. Familia sa a înființat o asociație omonimă, iar fotografiile ei sunt în continuare publicate și constituie obiectul multor expoziții de fotografie. Deși se afla la început de carieră, portofoliul lui Camille este impresionant. A lucrat ca fotojurnalist independent în Egipt, Sudanul de Sud și Republica Central Africană, alegând să spună poveștile oamenilor marginalizați și uitați. Fotografiile sale au fost publicate în: New York Times, The Guardian, Le Monde, The Washington Post, Der Spiegel, Libération, Le Nouvel Observateur, Al Jazeera sau BBC. A colaborat cu organizații non-guvernamentale, precum: Enough Project, UNESCO, Internews, Amnesty International sau Médecins sans Frontières.

fotojurnalism

Jurnalista franceză Camille Lepage, într-una dintre călătoriile sale în Republica Central Africană. (Fred Dufour/Getty Images)

Într-un interviu acordat blogului PetaPixel în octombrie 2013, Camille Lepage își exprima indignarea față de slaba prezentare în mass media internațională a conflictului din Republica Central Africană:

“Încă din copilarie mi-am dorit să merg și să trăiesc într-un loc unde nimeni altcineva nu vrea să meargă, și să documentez în profunzime conflictele de acolo. Nu pot accepta că tragediile trăite de oameni sunt ținute sub tăcere, din simplul motiv că nimeni nu câștigă de pe urma lor. Am decis să fac eu acest lucru, indiferent de consecințe.”

În luna noiembrie 2013, Națiunile Unite au transmis un avertisment cu privire la situația din Republica Central Africană, care se afla pe punctul de a se transforma într-un genocid, în vreme ce Franța a descris țara ca fiind “pe punctul de genocid”.

femei în fotojurnalism

O mama se întinde către copilul său care suferă de malnutriție, în spitalul de pediatrie din Bangui, Republica Central Africană, 25 februarie 2014. (Camille Lepage/ Reuters)

Cu o săptămână înainte de a fi ucisă, Camille a postat pe conturile sale de Instagram și Twitter că a ales să călătorească cu motocicleta mai multe ore pe căi ocolitoare alături de miliția anti-balaka, pentru a evita punctele de control ale forțelor de menținere a păcii africane din Amada Gaza, unde auzise că în ultima lună și jumătate rebelii Seleka omorâseră 150 de oameni. Pe 13 mai 2014, trupul lui Camille Lepage a fost găsit de trupele de menținere a păcii franceze care patrulau în regiunea Bouar din vestul țării, într-o mașină condusă de rebeli anti-balaka. Potrivit mărturiei tatălui său, Camille s-ar fi aflat în acel moment la granița cu Camerun și ar fi fost prinsă într-un schimb de focuri.

femei în fotojurnalism

Patrulă Anti-balaka – Bangui – Februarie 2014

Am rugat-o pe Andreea Câmpeanu să îmi spună ceva despre Camille, cu care a fost bună prietenă și despre provocările meseriei de fotojurnalist, văzută din perspectiva unei femei. Trebuie să mărturisesc că sunt anumite lucruri pe care acum am curajul doar să le gândesc, însă despre care n-am mai vorbit de foarte mult timp. Andreea vorbește deschis și cu seninătate despre ele.

“Camille a fost cea mai apropiată prietenă a mea, iar moartea ei m-a afectat foarte tare. Toți prietenii ei încercăm să rămânem aproape de mama ei și să o consolăm, să comunicam des cu ea. În viitor va apărea o carte cu mesaje ale prietenilor ei. Între timp sau imediat după moartea lui Camille, au început să îmi mai moară cunoscuți sau apropiați. Anul trecut în iulie a murit în Sudanul de Sud un cunoscut, un bun prieten al unui prieten de-al meu. Are același nume cu amicul meu. Acum, de fiecare dată când vreau să îl sun, primul la căutare în agendă îmi apare numele celui care a murit. Cred că asta e cel mai dificil când lucrezi în zone de conflict – pierderea prietenilor sau faptul că prietenii tăi pierd apropiați. Nu înveți niciodată să faci față morții. Dar cred că am învățat un lucru – e foarte important ca atunci când pierzi pe cineva, prietenii să te deranjeze, să îți arate că le pasă, că se gândesc la tine, că sunt alături de tine.”

fotojurnalism

O femeie în Kordofanul de Sud Soudan, Sudan (Credit foto: Camille Lepage)

#4 Andreea Câmpeanu

Andreea Câmpeanu este fotojurnalist, jurnalist și videograf independent. Are un Masterat în Antropologie Vizuală și Media la Universitatea Freie din Berlin (2013-2015) și este licențiată în Comunicare și Relații Publice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca (2003-2006). A lucrat ca reporter la Evenimentul Zilei și apoi la Foaia Transilvană în Cluj-Napoca și între 2006-2009, ca editor la revista National Geografic România. A colaborat cu Agence France Press, Reuters, Națiunile Unite, ONG-uri internaționale, cu ziare și reviste naționale și internaționale. Fotografiile și reportajele ei au fost publicate, printre altele, în New York Times, The Guardian, Time, Washington Post, Wall Street Journal, Le Monde, Paris Match, și a avut expoziții în Marea Britanie, Statele Unite, Germania, România și Sudanul de Sud.

femei în fotojurnalism

Andreea Câmpeanu

A lucrat și a locuit în Sudan între 2010 – 2011, unde a documentat perioada de dinaintea referendumului pentru independența Sudanului de Sud, în Madagascar între 2012-2013, unde a documentat efectele crizei politice, din nou în Sudanul de Sud între 2013-2015, unde a documentat conflictul recent și în Liban, în anul 2015. A documentat și conflictul din Republica Central Africană (2014), migrația de la frontiera dintre Maroc și Spania (2015, cu o bursă Pulitzer Center) și primirea refugiaților în Grecia (2015). Andreea este în general interesată de probleme legate de migrație, problemele femeilor, marginalizare, sănătate, educație, dar și de sport, artă și frumusețe în comunități sau în țări marginalizate.

“Meseria de fotojurnalist este pentru mine singurul lucru pe care cred că știu să îl fac și pe care îmi place să-l fac. Nu e o muncă. Nu simt că muncesc. Am o mulțime de dileme etice și asta mă face să fiu auto-reflexivă. Dar dincolo de asta, dacă nu aș fi fotograf, cred că aș fi șofer de taxi. Îmi place fotografia pentru că îmi place imaginea, dar și datorită faptului că îmi permite accesul în multe locuri în care altfel nu aș avea ce căuta. Îmi permite să particip, să fiu martor și le sunt mereu recunoscătoare oamenilor care îmi dau voie să fiu martor al vieții lor. Îmi place fotografia și pentru că reprezintă un extraordinar document istoric.

femei în fotojurnalism

kickboxeri se antreneaza in Juba, sudanul de sud; Un boxer se pregătește să intre în ring în timpul unui campionat de box în Juba, Sudanul de Sud. (Credit foto: Andreea Câmpeanu)

Ca femeie, cât timp am lucrat în afara țării mi-a fost bine. Sunt văzută mai puțin ca o amenințare, sunt mai vulnerabilă, și cred că asta îmi ușurează accesul. Mi se amintește că sunt femeie mai mult printre colegii de breaslă europeni/români decât între colegii africani și le sunt recunoscătoare pentru asta. Mă tratează ca pe „one of the guys” fără a-mi nega feminitatea. Nu am simțit în preajma colegilor sudanezi sau kenieni că sunt mai slabă, mai puțin curajoasă, mai sensibilă, decât cu foarte puține excepții. Suntem multe femei fotograf și ar fi bine să ni se ofere posibilitatea să lucrăm mai mult. Eu am avut noroc când am lucrat în străinătate, pentru că am avut șefi care m-au văzut ca fotograf și nu ca femeie, și nu am simțit niciodată că sunt tratată altfel în comparație cu un bărbat. Dar în general, primim mai puțin de lucru decât bărbații, câștigăm mai puține premii, dar suntem tot mai multe și asta e bine. Cred că dacă reușim să ne susținem, să ne bazăm unele pe altele în loc să fim în compețitie, vom fi mai multe, mai puternice și mai bine reprezentate.

fotojurnalism

Kickboxeri se antrenează în Juba, Sudanul de Sud. (Credit foto: Andreea Câmpeanu)

Am fost în multe situații dificile, dar cred că cel mai dificil este, când lucrezi într-o zonă de război, faptul că documentezi suferința oamenilor, că ești printre prieteni care sunt afectați de conflict, iar tu, ca fotograf străin, ești privilegiat să poți pleca oricând consideri că este suficient. Asta mă face să mă simt inconfortabil, în general, dar și față de colegii locali. 

Vorbesc mai mult de privilegii decât de provocări, dar sincer provocările mi se par mai mici în teren, din experiența mea. Cred că challenge-ul pe care îl avem ca “grup” este slaba reprezentare, dar și faptul că ne este mai greu să avem relații, decât le este bărbaților, de exemplu. Un bărbat fotojurnalist are mai mari șanse să aibă o relație cu cineva care să îi înțeleagă și să îi accepte stilul de viață, în comparație cu o femeie. Cred că asta e o provocare. Anja avea 48 de ani când a murit și era singură. Dacă stau să mă gândesc la fotojurnaliste cu relație și copil îmi vine în minte doar Lynsey Addario, dar soțul ei a fost jurnalist. În cartea ei, „It’s what I do”, vorbește despre relații și despre cât este de dificil să fii cu cineva. Provocarea este cum să ai o viață personală.”

femei în fotojurnalism

Cireadă de vite în Awerial, Sudanul de Sud, unde 100.000 de sinistrați s-au refugiat în timpul războiului început în decembrie 2013. (Credit foto: Andreea Câmpeanu)

#5 Ioana Moldovan

Ioana Moldovan este cea de-a doua fotografă din România pe care am rugat-o să îmi spună părerea ei despre meseria de fotojurnalist văzută din prisma unei femei și îi mulțumesc pentru gândurile împărtășite. Iar pentru cei care încă nu o cunosc, deși cred că sunt foarte puțini, Ioana Moldovan este jurnalist și fotograf documentarist independent din București, ale cărei reportaje au fost publicate în The New York Times, Al Jazeera English, Huffington Post, LensCulture, Radio France Internationale și Vice, printre alții.

femei în fotojurnalism

Ioana Moldovan

În anul 2016, a participat la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență și adevăr în fotojurnalism. Ambasada Statelor Unite ale Americii la București i-a acordat premiul Women of courage pentru activate remarcabilă în evidențierea adevărului prin fotojurnalism. Ioana Moldovan s-a numărat printre cei 10 fotografi est-europeni selectați să participe la Masterclassul de fotografie documentară al agenției foto olandeze NOOR.

Fotografiile ei au au fost prezentate în piese de teatru, au ilustrat cărți, precum și un eveniment internațional organizat de muzeul Grand Palais din Paris și au fost selectate de BuzzFeed în topul 40 of The Most Powerful Photographs Ever Taken.

fotojurnalism

Konstantin Bernatovich, 33, nume de război “Koha”, într-un moment de odihnă într-unul din posturile avansate din Zenit, o poziție a armatei ucrainene situată la 2 km de aeroportul Donetsk. Ucraina, august 2015 (Credit foto: Ioana Moldovan)

“Fotojurnalismul pentru mine înseamnă „true love”. Pe lângă a fi ceea ce îmi place să fac, este și ceva în care cred cu adevărat. Eu continui să fiu convinsă de puterea fotojurnalismului de a informa onest, de a genera reacții și a schimba mentalități.

Nu este o meserie lipsită de provocări, dar satisfacțiile pentru mine sunt mult mai mari. Să spui poveștile oamenilor, povești adevărate, de viață, să fii martor la momente ce fac istorie. E un sentiment cu totul aparte când o persoană te lasă să intri în viața sa, când îți acordă încrederea să-i spui povestea mai departe.

Dacă e altfel această meserie pentru o femeie sau pentru un bărbat? Nu știu. Cred că există avantaje și dezavantaje. Ceva natural. Sigur, ca femeie mi-ar fi și mai greu, chiar imposibil, să fac un reportaj în rândurile Boko Haram, la fel cum unui bărbat i-ar fi mai complicat să abordeze subiectul mutilării genitale, spre exemplu. Multe dintre avantaje sau dezavantaje le văd legate de diferitele culturi, cutume și accesul pe care îl oferă fiecare. Cu toții învățăm, muncim și încercăm să devenim cât mai buni.

femei în fotojurnalism

Câteva mii de refugiați sunt blocați pe timpul nopții la granița dintre Serbia și Croația. Septembrie 2015. (Credit foto: Ioana Moldovan)

Situații dificile sunt destule în această meserie. Dar nu mă refer neapărat la cele ce țin de siguranța fizică. Mai dificile pentru mine sunt acelea în care ceea ce văd mă face să mă simt revoltată sau și mai rău, neputincioasă. Când vezi oameni trăind în condiții mizerabile, oameni care au trecut prin ororile războiului, copii privați de o șansă reală în viață doar pentru că au avut ghinionul să se nască într-un loc sau în altul, nu ai cum să nu te simți neputincios. Sau frustrat, revoltat.”

fotojurnalism

Dr. Floarea Ciupitu, 61 de ani este medic de familie în comuna Gângiova, județul Dolj de peste 30 de ani. Numărul doctorilor de familie din mediul rural este de aproape două ori mai mic decât cel din mediul urban. România, 2016. (Credit foto: Ioana Moldovan)

#6 Stephanie Sinclair

Stephanie Sinclair (născută în anul 1973) este o fotojurnalistă americană cunoscută pentru reportajele sale ce au ca subiect drepturile omului și în special pentru cele în care abordează teme precum căsătoriile cu copii, poligamie în America și auto-incendiere. Colaborează cu publicațiile The New York Times, Time Magazine și National Geographic, este membră a Agenției VII, a câștigat de trei ori premii World Press Photo și un premiu Pulitzer în anul 2000. Fotografiile sale au fost expuse la Națiunile Unite, unde au fost vizitate zilnic de 3.000 de oameni.

femei în fotojurnalism

Stephanie Sinclaire

Proiectul său fotografic “Child Brides” (”Mirese-copil”) reprezintă rezultatul unei munci de peste zece ani în Afghanistan, Nepal, Ethiopia, India și Yemen, și arată ”cum copiii sunt în continuare forțați să se căsătorească, în peste 50 de țări din lume.”

În anul 2012, Sinclair și Jessica Dimmock, fotograf documentarist, au realizat un scurt documentar despre o fată din Etiopia căsătorită la vârsta de 11 ani, intitulat Too Young to Wed (“Prea tânăr să te căsătorești”). Anul trecut, BBC a însărcinat-o pe Sinclair să documenteze eforturile pe care liderii africani le depun în campaniile de susținere a drepturilor fetelor tinere supuse căsătoriilor premature. Mai multe despre proiectul său găsiți aici.

Într-un interviu acordat organizației One, Sinclair vorbește despre importanța respectului și compasiunii din munca sa.

“În munca mea încerc sa fotografiez cu multă compasiune. Este foarte important să fotografiem oamenii cu respect. Mă gândesc întotdeauna cum mi-aș dori să fiu fotografiată sau cum îmi doresc ca familia mea să fie fotografiată. Și sper că acest lucru se regăsește în munca mea, pentru că, sincer, am un deosebit respect pentru aceste comunități. (…) Dacă faci fotografii prea dure ca să te poți uita la ele și nu frumoase, nu faci altceva decât să îi indepărtezi pe oameni, în loc să îi atragi. Trebuie să facem fotografii care să îi implice pe oameni, nu să îi alunge.”

fotojurnalism

În fundal, Tehani, 8 ani, pozează pentru un portret împreună cu soțul ei, Majed în Hajjah, Yemen. Cei doi s-au căsătorit când Tehani avea 6 ani și el 25. În prim-plan este Ghada, fosta colegă de clasă a lui Tehani, care este și ea o mireasă-copil. (Credit foto: Stephanie Sinclair/ TooYoungToWed.org)

Stephanie Sinclair și-a dedicat o mare parte din cariera sa acestui subiect extrem de delicat, fiind impresionată de poveștile copiilor care trăiesc această realitate. Chiar dacă peste tot în lume există astfel de practici, asociate diverselor culturi, pe scară largă puțini oameni sunt conștienți de asta. Sinclair a ales să spună poveștile acestor copii prin imagini, pentru că o fotografie are un impact mult mai mare, față de o statistică scrisă.

femei în fotojurnalism

Mejgon, 16 ani, este consolată de o angajată a adăpostului pentru Activități ale Femeilor și Servicii Sociale din Afghanistan. (Credit foto: Stephanie Sinclair/ TooYoungToWed.org)

“Trebuie să le arătăm cu onestitate oamenilor realitatea brutală a acestor tradiții și să îi determinăm să se implice în schimbarea acestei situații. Nu putem oferi o soluție înainte de a prezenta problema, căci astfel vor avea impresia că este ținută sub control și nu reprezintă o urgență. (…) Iar pentru copilele care sunt forțate să se căsătorească, este o urgență.”

femei în fotojurnalism

Nujoud Ali, 8 ani, fotografiată la doi ani după divorțul de soțul ei, care era cu peste 20 de ani mai în vârstă decât ea. (Credit foto: Stephanie Sinclair/ TooYoungToWed.org)

Un articol de Andreea Tănase.

Te-ar mai putea interesa și: