Shirley Baker: poezie în alb-negru

F64
11minutes read

În pragul primăverii, era musai să vorbim despre prima femeie găzduită de articolele pe care le-am scris până acum. Poate v-aţi fi aşteptat la Diane Arbus, Dorothea Lange, Sally Mann, Imogen Cunningham, Margaret Bourke-White sau Vivian Maier, ca să mă opresc doar la câteva nume. Sigur, mi-ar fi plăcut să scriu despre toate aceste fotografe minunate, şi, probabil, în timp o voi face.

Însă astăzi mergem pe urmele unei doamne mai puţin cunoscute, dar cu fotografii la fel de fermecătoare, şi anume Shirley Baker.

(c)Shirley Baker

Fiecare fotografie a unui copil, făcută de fotografa britanică, este o alinare. Nu ştiu mulţi fotografi care să reuşească să pună atât de multă tandreţe în imaginile lor. Shirley Baker pare că are o singură ţintă: să ne arate că zâmbetele cele mai curate se nasc, ca şi nuferii, în situaţiile cele mai negre. Dar să revenim la biografia acestei fotografe.

Fotografa britanică n-a lucrat decât foarte rar pentru cineva, revistă, ziar, etc. Majoritatea lucrărilor ei sunt făcute când a dorit, unde a simţit, cu oamenii care i-au plăcut. Libertatea aceasta se şi vede în imagini, care, deşi nu alcătuiesc un proiect unitar din punct de vedere vizual, reconstruiesc cu fidelitate viaţa de la periferia Manchesterului anilor ’60.

Născută în Kersal, Lancashire, Shirley a avut o soră geamănă, Barbara, care a urmat şi ea o carieră artistică. În timpul celui de-al doilea război mondial, familia se mută în Derbyshire, acolo unde cele două surori Baker urmează şcoala. La terminarea acesteia, părinţii n-au considerat de cuvinţă să le ajute în încercarea lor de a reuşi să urmeze o carieră artistică. Astfel, ea se mărită cu Tony Levy, doctor, în 1957, şi se mută în Cheshire, acolo unde se şi naşte singurul lor copil, fetiţa Nan, în 1963. Fotografa nu va arăta nicio imagine făcută familiei ei, deşi ştim sigur că îi plăcea să documenteze şi viaţa de acasă. Pentru mine e oarecum contradictorie această alegere, de a fotografia viaţa altor oameni şi de a-i expune, dar a ţine viaţa ta personală într-un sertar.

A studiat fotografia la Manchester College of Technology, acolo unde mai era doar o singură femeie înscrisă la cursuri! Aşa că, vă daţi seama, fotografele, cu atât mai mult cele pasionate de fotojurnalism, erau extrem de puţine la mijlocul secolului 20. Planul artistei era de a se angaja la o companie pentru care să se ocupe de materiale promoţionale. După câţiva ani în care a fost angajată, urmează o carieră de freelancer, şi colaborează cu The Guardian. Din păcate, nu reuşeşte, doar din cauza faptului că era femeie, să obţină o legitimaţie de presă, aşa că nu poate lansa cariera în domeniul fotojunalismului. Singurele colaborări vin pe subiecte care erau considerate nepotrivite pentru un domn.

Fotografia ei, aflată la graniţa între street şi documentar, este influenţată, după spusele ei, de către Bresson şi Robert Frank. Imagini reale, în care subiectul nu pozează sau nu este pus să facă ceva, orice, precum şi modul în care încadratura imaginilor este voit neglijentă, precum şi concentrarea pe injustita socială, reliefată de multitudinea de copiii şi femei din majoritatea cadrelor, vin să şi certifice influenţa celor doi amintiţi mai sus.

„A fost o vreme a schimbărilor bruşte. Oamenii erau daţi afară din case şi se buluceau în clădiri vechi, încercând să-şi continue viaţa pe care o cunoasteau. Întotdeauna m-a uimit modul rapid în care lucrurile pot dispărea fără urmă”,

spune Shirley despre situaţia economică a Angliei din acei ani. Vreme de 21 ani, a documentat modul în care aceşti oameni trăiau.

Iar dacă vă întrebaţi cum a început această aventură a fotografei, aflaţi că la opt ani a primit, de la unchiul ei, o cameră Brownie. Aceasta din urmă, creată de Kodak, este unul dintre cele mai importante aparate de fotografiat ale tuturor timpurilor, datorită faptului că era extrem de ieftină, 1 dolar, şi a făcut accesibil fotografiatul pentru mase. În primul an de producţie au fost vândute peste 150.000 de bucăţi, iar anul următor a fost lansat un model superior, Number 2 Brownie, care costa 2 dolari.

În anii 1960-1970, munca lui Shirley devine din ce în ce mai bună, mai complexă, pe măsură ce fotografa se cufundă în comunităţile de muncitori din zona Salford şi Manchester. Curiozitatea de a urmări caracterul uman, în condiţii grele de viaţă, o împingea să continue un proiect căruia nimeni altcineva nu îi văzuse potenţialul.

„Empatia mea există pentru oamenii care sunt forţaţi să trăiască în condiţii extrem de grele, pentru luni sau chiar ani, în timp ce în jurul lor se demolează case”.

De abia în 1986 fotografiile ei ajung în atenţia publicului la nivel macro, odată cu expoziţia „Here yesterday, and gone today”, axată pe înfăţişarea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare din zona Manchester. În 1989, Bloodaxe Press publică albumul „Street photographs: Manchester and Salford”, iar imaginile lui Baker ajung în atenţia criticilor. Însă cunoaşterea naţională şi internaţională vine de abia în 2003, atunci când Anna Douglas, căutând fotografi de la începutul anilor 1960, o „găseşte” pe Shirley.

Peste alţi 12 ani, fotografa britanică are o expoziţie individuală la Londra, la The Photographer’s Gallery. De ea s-a ocupat tot curatoarea Anna Douglas, şi vernisajul a fost un succes în privinţa numărului de oameni prezenţi. Albumul scos cu această ocazie a fost şi el extrem de bine receptat, epuizându-se şi prima ediţie şi a doua ediţie, până la încheierea expoziţiei. Imaginile lui Shirley au fost expuse la Madrid, în 2016, şi vor fi anul acesta, de pe 18 mai până pe 28 august, la Galeria de Artă din Manchester.

Tot anul trecut, Galeria Fotografilor din Anglia, a avut, la standul său, expuse câteva imaginile ale fotografei în cadrul Photo London 2016, de la Somerset House. James Hyman Gallery a dus câteva dintre cadrele de stradă ale lui Shirley la Paris Photo 2016, manifestare găzduită de Grand Palais Museum. Din păcate, artista n-a apucat să vadă nimic din toate acestea, murind în anul 2014, la 82 de ani.

Ceea ce-mi place cel mai mult la imaginile lui Baker este faptul că au un mix echilibrat de intimitate, inocenţă, căldură, compoziţie şi moment al declanşării. Iar în privinţa optimismului care irumpe din cadrele ei alb-negru, nu cred că am mai văzut un asemenea exerciţiu reuşit decât la Bresson şi Elliott Erwitt. Influenţa lui Robert Frank nu mi se pare atât de vizibilă, cadrele acestuia din urmă fiind mai sobre, mai „adânci”, mai încărcate de semnificaţii. Ceea ce Frank trezeşte în privitor cu ajutorul seriozităţii, al atenţiei cinematografice pentru fiecare cadru, Shirley reuşeşte fără pic de ostentanție. Fotografia ei e atât de naturală, precum gestul femeilor din acele vremuri de a-şi şterge mâinile pe şorţul de bucătărie, după ce au făcut o plăcintă care miroase de se întorc acasă bărbaţii de la birt. E o linişte, nu o resemnare, o siguranţă că se va trece şi peste asta, degajată de oamenii din imaginile britanicei, pe care o poţi exfolia aproape. Nimic nu e definitiv rău, iar dacă, totuşi, este, o să trăim şi acel „definitiv”. Pentru că suntem mai puternici decât el.

„Iubesc întâmplarea fericită a imediatului, şi capacitatea aparatului foto de a capta, fără restricţii, seriozitatea, umorul, sublimul şi ridicolul. În ciuda cadrelor foarte cunoscute, făcute în situaţii istorice, cred că, uneori, imaginile mai puţin formale, ale oamenilor trăindu-şi viaţa de zi cu zi, pot conţine mai mult din spiritul vremurilor în care sunt făcute”.