A venit perioada aceea din an în care oamenii se împart cam în trei categorii mari și late când vine vorba de Ziua Îndrăgostiților, și anume: cei care abia așteaptă această sărbătoare, ca să poată profita de ieșiri romantice și cadouri, cei care o detestă fiindcă li se pare ceva absurd și stupid, dat fiind faptul că dacă iubești pe cineva, manifești acest lucru în fiecare zi și la urmă, rămân cei care sunt total indiferenți.

Deoarece tind să merg mai mult spre a doua categorie, am decis că ar fi cazul ca de ziua îndrăgostiților să vorbim mai degrabă despre multiplele manifestări ale iubirii, incluzându-le pe cele care nu se sting după o vară sau după trei ani.

Cum înformația și arta sunt acum la îndemâna oricui, mai ales în străinătate. Există din ce în ce mai multe proiecte pe teme cât mai diverse, iar iubirea nu este exclusă. Așadar, ți-am pregătit și o serie de fotografii/proiecte care fac apel la mai multe feluri de manifestare ale iubirii, după cum urmează:

Iubirea față de părinți

Fotografiile au fost realizate de Sean Lee, care a dedicat un întreg proiect părinților lui, pe care a ales să îi fotografieze doar la ei acasă, pentru a crea un „Univers” în care există doar două ființe, un bărbat și o femeie.

Mi s-a părut interesantă abordarea lui, atât din punct de vedere al conceptului, cât și al fotografiilor. Îmi place că nu sunt aranjați, nu aplică la standardele frumuseții, ci sunt pur și simplu, doi oameni, doi părinți prin ochii unui copil, care acum a devenit adult și poate părinte la rândul lui.

Asta mă face să-mi dau seama că, poate cât suntem mici ne iubim părinții din perspectiva faptului că ei ne sunt indispensabili, că nu am putea supraviețui fără ei, în timp ce, ei au supraviețuit mult și bine fără noi. Din acesată cauză cred că felul în care iubirea față de părinții tăi se schimbă odată cu vârsta este mult mai notabilă, pentru că ți-o construiești în funcție de ceea ce trăiești, de lucrurile pe care le înțelegi, de multe ori cu greu, pentru că nu primești un ghid numit „Cum să fii om/adult”.

Crescând îți dai seama că nu au mai multă putere decât tine, că de fapt, a te avea și a te susține a pretins depășirea anumitor limite de care probabil tu te lovești zilnic, împreună, chiar dacă fizic separat cu ei și cu tot restul lumii. Îți dai seama că ai ajuns sau vei ajunge la vârsta la care te vei uita la părinții tăi ca la niște egali (în sensul în care îi prinzi cumva din urmă), niște egali care și-au asumat lucruri pe care tu nu vei vrea poate să ți le asumi.

Sau poate chiar tu îți asumi lucruri diferite, fiind probabil foarte diferit de ei, lucruri pe care părinții tăi nu și le-ar putea asuma.

Cert este că ai ajuns sau vei ajunge la maturitatea la care oricum ar fi cei doi oameni care te-au crescut, îi vei înțelege pe de-a-ntregul. Nu observi doar că anii au trecut peste, ci și cum au făcut-o, unde au tăiat și unde au înflorit, iar atunci înțelegi cum și de ce îi iubești de fapt și de ce este important ca oamenii să aibă grijă de oameni, înainte de a concepe unul.

Iubirea față de frați

iubirea

(c) Talukdar Lopamudra

Aici, vreau cumva să fac o paranteză, dar una care îți promit că se leagă de ceea ce înseamnă să ai o relație strânsă cu frații și surorile tale. Sigur știi și tu găștile acelea de golani la care te uiți urât. Te uiți urât fiindcă sunt scandalagii, poate nici măcar nu vorbesc corect, scuipă și merg în haită de parcă tot orașul ar fi al lor.

Consider că atitudinea lor vine și dintr-o anumită siguranță, pentru că, spre deosebire de noi, oamenii așa-ziși educați, cu maniere, cu un statul social, o imagine în online și câte și mai câte altele, ei se au doar unii pe alții și ziua de azi, fiindcă până mâine mai e mult. Mâine este o altă luptă. Și pentru noi este, dar adesea la un nivel mai confortabil.

Nu cunosc cuvântul deadline și asta pentru că ei nu aleargă după proiecte, ci după oameni. Diferența majoră dintre ei și noi este că dacă pe tine te sună X la 3 dimineața, vei fi îndemnat să-l refuzi, să nu-i răspunzi chiar dacă auzi telefonul, să-i spui, „rezolvăm mâine” sau „vedem noi” în timp ce ei fac prezența la fața locului pentru „frații lor”.

Unitatea la care sperăm între noi, ca popor, între familii, se regăsește puternic în mediile cele mai abandonate de societatea modernă, între exilați și frați. Nu de sânge, ca să nu se certe pe moșteniri, ci frați pur și simplu, de viață, de experiență etc.

Fotografia a fost făcută de Talukdar Lopamudra, din India.

Prietenia

(c) Larry Clark

(c) Larry Clark

Ralph Gibson și Larry Clark  au legat o prietenie puternică aproape instant, o prietenie care acum celebrează mai mult de 50 de ani și care a beneficiat și de o expoziție „Ralph Gibson and Larry Clark: Friendship, Photography, and Films,” la Muzeul Sunetului si Imaginii din Sao Paulo.

Gibson a fost asistentul lui Robert Frank și Dorothea Lange, iar când cei doi s-au intersectat, carierele lor erau abia în formare. Gibson a învățat fotografie în marină și s-a mutat din New York în Los Angeles, lucrând la Magnum, unde în 1969 Frank l-a rugat să-l ajute la realizarea filmului „Me and My Brother”.

Larry Clark proaspat ieșit din armată, s-a mutat în același oraș și se apucase de fotografie pentru a-și ajuta familia care avea o afacere centrată pe fotografierea portretelor de bebeluși.

Gibson și-a dat seama că nu găsește un loc care să-i expună și promoveze lucrările deoarece galeriile erau, comparativ cu astăzi, o raritate, iar expozițiile de fotografie automat nu erau o practică des întâlnită. Drept urmare, s-a hotărât în 1970, să-și dechisă propria editură sub numele de „Lustrum Press”.

Succesul obținut din publicarea primei sale cărți „Somnabulist” l-a ajutat să-și achite nouă luni de chirie la hotelul Chelsea și l-a convins că ar obține același rezultat și dacă și-ar ajuta amicul, Larry. Editura lui Gibson le-a ușurat enorm munca, lăsându-i să-și expună creațiile liberi de lanțurile cenzurii și, după cum însuși Gibson a spus, „restul este istorie”, întrucât așa fotografiile lor au devenit iconice.

Cum au reușit cei doi să mențină o prietenie atât de mult timp? Numai ei știu, dar cred că la mijloc a fost mult respect.

Iubirea față de animale

În 2010 Lady Gaga a devenit directorul creativ de la Polaroid, ea a creat props-urile, iar Jesse Freidin a realizat fotografiile, dintr-un interes pentru filmul clasic de Polaroid și folosind pentru aceste fotografii unul dintre ultimele pachete rămase în lume.

Când vine vorba despre iubirea față de animale, lucrurile sunt puțin mai complicate. Animalele reprezintă multe vertebre ale spinării globale, denumită industrie (alimentară, chimică, haine, cosmetice etc), dar unele ne sunt și prieteni, ne trezesc în fiecare dimineață și lasă un gol atunci când se duc.

Nu voi mai comenta foarte mult la acest capitol, vreau doar să mai subliniez un lucru. Natura a existat bine mersi cu mult timp înainte de apariția oamenilor și va continua să „trăiască” la fel de bine chiar dacă noi abuzăm de ea și de creațiile ei. Într-o zi se va sătura să ne tolereze, iar noi nu vom fi pregătiți, chiar dacă suntem atât de mândri de evoluția tehnologiei.

Îndrăgosteala

(c) Nina Koltchitskaia

(c) Nina Koltchitskaia

O fotografie de Nina Koltchitskaia

Este sentimentul acela care te face să te simți ca și cum ai fi pe altă planetă și pe bună dreptate că te poartă acolo (după caz), fiindcă adesea după ce îndrăgosteala trece îți dai seama că probabil ai făcut niște greșeli care au lăsat urme sau că ai făcut niște lucruri în baza unor gânduri și decizii ilogice. Singurul motiv pentru care am vrut să includ îndrăgosteala aici, este pentru că ea este adesea confundată cu iubirea.

Iubirea dintre doi oameni

Wanda Martin a avut curajul să facă un proiect care include un lucru pe care mulți oameni și români încă îl condamnă; homosexualitatea – un proiect despre cum, de fapt, iubirea nu ține cont nici de vârstă, nici de sex, nici de fizic. De fapt, nu trebuie să țină cont de ceva, ci doar de doi oameni care decid că vor fi prezenți în viața de zi cu zi a celuilalt, atât cât viața și circumstanțele permit asta, crescând împreună, nu stagnând.

Wanda spune că prin acest proiect vrea să exploreze natura sexualității oamenilor și să descopere astfel lucrurile asemănătoare dintre toate tipurile de cupluri, heterosexuale sau nu.

Proiectul ei vine ca o celebrare a iubirii care de secole, în ciuda piedicilor societății, a reușit să înfrunte diferențele culturale, religioase, sexuale etc.

Mi-au plăcut fotografiile ei pentru că, după cum poți vedea, chiar arată faptul că indiferent despre cine este vorba, iubirea are cam aceleași forme de manifestare.

Cu toate acestea, Wanda prezintă lucrurile într-o lumină bună. Nu vorbește despre certuri, nopți plânse, uși trântite, sacrificii, sărăcie, compromisuri, trădare, vindecare (unde se poate), nu vorbește despre ce se întâmplă atunci când starea de spirit a iubirii nu mai este suficientă.

Wanda nu vorbește despre boală, despre până unde pot ajunge provocările pe care viața ți le scoate în cale, alături de persoana iubită.

Până unde poate să ajungă?

(c) Angelo Merendino

(c) Angelo Merendino

Până unde poate să ajungă? Ne lămurește parțial Angelo Merendino care a „luptat” alături de soția sa, împotriva cancerului la sân, până în ultima ei zi, prin fotografie.

Soția lui Angelo, Jennifer a fost diagnosticată cu cancer la sân la cinci luni după nunta lor și a murit în mai puțin de patru ani.

Cei doi soți și-au dat seama în timpul tratamentului lui Jennifer, că majortatea oamenilor, chiar și cei apropiați nu au cum să înțeleagă prin ce trec cei doi, a trăi cu o boală încurabilă, care îți dă o sentință clară, te pune să-ți privești mortalitatea în ochi și să o accepți.

Angelo menționează, cum au observat încurajarea și căldura din partea celorlalți disipându-se, iar ca un efort de a comunica cu cei dragi, Jennifer l-a lăsat pe soțul său să o fotografieze în fiecare zi. Pentru că oricâte panglici roz ți-ai pune, până nu simți asta sau nu trăiești cu cineva care suferă de asta, nu vei înțelege.

Spuneam mai sus că iubirea este o alegere. Alegerea în sine nu este neapărat de a iubi, ci de a o face indiferent de greutăți. De a păstra sentimentul și în vremuri critice (dar este o mare diferență între a iubi pe cineva toxic, care te consumă încet și sigur și a iubi pe cineva care trece printr-o perioadă grea).

Un om când pleacă într-o călătorie își ia cel puțin un bagaj cu el. Ori, dacă pe parcursul călătoriei, nu îl va mai putea căra, tu vei pleca sau vei rămâne?

Cred că iubirea vine cu întrebări, unele asemănătoare se pun, poate atunci când vrei să faci un copil (aici doar un părinte poate confirma sau nu, eu doar presupun). Sunt pregătit/ă să-mi asum pe lângă responsabilitatea față de propria mea viață, responsabilitatea cel puțin parțială față de viața altuia? Pot și merită să-mi împart întreaga viață 50-50 cu acest alt om? Am răbdarea și tăria necesară să îl/o cunosc și să rămân după ce măștile se vor da jos, să îl/o respect în continuare?

Desigur, acestea sunt doar câteva exemple de întrebări, iubirea are multe nuanțe și nu cred că aș putea să o rezum exact într-un articol, vor rămâne multe goluri, dar cred că le putem umple cu propriile interpretări, explicații și soluții. Cred că le vom umple iubind așa cum știm, fiecare, cum simțim, lăsând deoparte etichetele societății.

În fine, ceea ce voiam să spun este că, Angelo se pare că a avut acest curaj. Curajul de a rămâne.

Tot aici merită menționat și proiectul lui Bob Carey, The Tutu Project, inițiat când a aflat că soția lui este bolnavă de cancer. De atunci, lucrurile au luat o altă turnură, iar astăzi Linda și Bob Carey continuă să lupte, strângând și donând bani pentru alte persoane diagnosticate cu cancer.

Iubirea față de copii

iubirea

(c) Elena Shumilova

Că tot am menționat copiii, Elena Shumilova își suprinde băiatul crescând, similar cumva lui Sally Mann. Aceasta caută să imortalizeze toate ipostazele copilăriei și dezvoltării sale. Este un proiect ce merită pus în bookmarks și redeschis la câteva luni, câțiva ani, pentru a sesiza din plin evoluția.

Iubirea de după 50 de ani

iubirea

(c) Lauren Fleishman

Ajungem la final, aproape. Este adevărat că pentru mulți finalul aici se oprește, pentru că bătrânețea arareori vine cu iubire necondiționată. Adesea vine cu singurătate, cu „roadele” muncii tale de o viață, care (excluzând copiii, poate), au fost degeaba. Sunt convinsă că sute de lei în plus la pensie nu fac neapărat o diferență, comparativ cu tot efortul depus de-a lungul vieții.

Totuși, Lauren Fleishman ne arată că există și cupluri care prind vârste înaintate împreună, încă în armonie, prin proiectul „The Lovers”.

Fiecare fotografie descrie felul în care cuplul s-a format, s-au cunoscut sau de cât timp sunt împreună, plus câteva fraze despre felul în care iubirea s-a manifestat, schimbat și menținut.

Unul dintre cupluri spune: „În iunie vom împlini 74 de ani de căsnicie. Nu mă gândesc la ani, ci la ani buni. Când vine vorba de iubire, romanța și pasiunea nebunească dispar, în timp. De aceea cred că iubirea se schimbă, dar aș spune că încă ne iubim, prin lucrurile mărunte și prin a fi atenți, girjulii. Încă cred că el este un om minunat.”

Iubirea față de sine

iubirea

(c) Mark Laita

Mark Laita a realizat proiectul „Created Equal„, pentru care a avut și câteva cuvinte interesante de împărtășit cu publicul:

În America, prăpastia dintre săraci și bogați este într-o continuă creștere, iar „războiul” dintre liberali și conservatori devine din ce în ce mai puternic. Chiar și polaritățile binelui și răului par a fi mai alb-negru ca niciodată.

Acest proiect exprimă dorința mea de a le aminti oamenilor că ne naștem egali, până când mediul, circumstanțele sau destinul ne situează unde ne aflăm fiecare, astăzi.

Ce legătură are asta cu iubirea față de propriul sine? În primul rând, nimeni nu te învață despre asta. Nimeni nu îți spune de mic că te vei lovi de niște situații, mai târziu în viață, pe care nu ai cum să le înfrunți sau de care nu ai cum să te vindeci, dacă nu te prețuiești. Dacă nu-ți dai seama că mai întai, cel mai important om din viața ta ești tu, cel care ar trebui să o trăiască.

În al doilea rând, crescând popoare în care majoritatea oamenilor au o părere negativă despre sine, societatea îi conduce pe oameni la a nu fi capabili să-și construiască viața după care tânjesc. Nici măcar nu-și dau seama că o merită, că pot alege, că nimeni nu poate decide, nu are dreptul acesta, de fapt, pentru ei sau nu ar trebui să-l aibă.

Acestea ar fi câteva dintre motivele din cauza cărora s-a ajuns, din punctul meu de vedere, la citatul de mai sus, am enumerat însă, mult prea puține din totalitatea lor, iar consecințele cred că le observăm zi de zi.

În concluzie, sper doar că astăzi, pe 14 februarie, te vei gândi mai puțin la ce cadouri să cumperi și mai mult la oamenii care într-adevăr au o însemnătate pentru tine. Și nu în ultimul rând, sper că te vei gândi la tine și te vei întreba dacă nu cumva ai lăsat prea mulți oameni și circumstanțe să decidă în locul tău, să-ți spună cine ești sau cine nu ești și ce să faci, pentru că știu ei mai bine sau ce să nu faci, din același motiv.

Mă găsești și aici.