(c) Alexandra Crisbășan

Poate fi fotografia o formă de terapie?

Fotografia ca formă de terapie… sună tentant, sună bine, poate fi de un real ajutor sau doar o scuză ca să nu te tratezi deși ar trebui să o faci.

Cu toții știm că circulă (mai ales pe internet), foarte multe remedii, fie naturiste, fie pe care le poți face acasă care se presupune că te pot scăpa de anumite boli. Unii formatori de opinie au mers chiar suficient de departe încât să susțină că poți trata cancerul cu câteva rețete simple formate din ce are cam fiecare prin rafturile din propriul cămin.

Asta este, evident o absurditate. Orice nevoie medicală, de tratare a orice, trebuie consultată împreună cu un medic sau un psihoterapeut. Este, de asemenea, adevărat și că industria farmaceutică face profituri enorme pe medicamente care ne fac mai mult rău decât bine, dar acum vorbim despre fotografie.

Despre fotografie și dacă și cum ar putea fi ea o formă de terapie.

Am selectat câțiva fotografi să ne povestească despre cum i-a ajutat fotografia și cum sau dacă ei consideră că este sau că ar putea fi o formă de terapie.

Irina Gache

În opinia mea nici fotografia și nici altă formă de artă nu cred că pot fi singure, numite nosologic, o formă de terapie. În ultima vreme se tot pun diverse forme de expresie sub numele de terapie, lucru care ajunge să creeze o oarecare confuzie în rândul oamenilor și al artiștilor având câteodată repercursiuni nu tocmai favorabile. Ajung să creadă că arta sub diverse forme poate ține loc de terapia propriu zisă. Există și terapie prin artă, dar aceasta se face tot într-un cadru specializat cu psihoterapeuți formați pe această nișă. Terapia nu se face de unul singur, ci cu un specialist acreditat. Ce are în comun arta cu terapia și unde se întâlnesc ele? Amandouă ne ajută să ajungem mai aproape de noi înșine, completându-se astfel.

Pe mine fotografia m-a ajutat fiindcă îmi oferă oportunitatea de a transmite mai departe anumite mesaje și simțiri dincolo de cuvinte (nota autorului: o formă de comunicare interumană care se află la un alt nivel?). De asemenea, este ceva ce îmi oferă bucurie atunci când trec prin momente mai dificile.

Poate deveni o metodă de a vedea din alte perspective, o joacă plină de jovialitate, similară cu acea uimire plină de curiozitate pe care o accesam cu toții când eram copii, ceva ce trebuie prețuit. Pentru mine fotografia este Wonderland-ul/Țara minunilor.

Germina Ion

Am început “terapia” prin fotografie în urmă cu 6 ani.

Îndragostită de povești, de nou, de Feți-Frumosi și muze, aflandu-mă mereu între utopie și evadare, între realitate și imaginar, mi-ar fi plăcut ca telepatia să fie singura formă de comunicare, drept urmare, pentru mine, cuvintele, aproape niciodată, nu au reușit sa exprime ce simt. Așa am început să mă exprim prin imagini.

Fie că o fac prin fotografie nud, de portret sau instantanee, mereu este despre emoție și mesaj. Uneori sunt subiectul propriilor imagini, alteori găsesc oglindire în exterior și în toți cei care pun culoare în viața mea.

Îmi place să construiesc povești, să explorez și să mă joc cu imaginația privitorului.

Este despre: autocunoaștere, vulnerabilitate, emoție, sentimente reprimate, energii, intim, visceral, tactil, efemer.

Simte, visează, lumea este a ta. Dacă vrei, le poți arăta oamenilor realitatea ta. Unora nu o să le placă felul în care viața trece prin ochii tăi, dar unde ar mai fi frumusețea dacă am fi toți la fel?

Mihaela Andreea Andrei

Fotografia m-a ajutat să trec peste perioade mai puțin frumoase din viața mea și foarte pe scurt, m-a făcut să fiu mai atentă la detalii, la subtilități, să observ, în general.

La noi, din păcate, fotografia sau arta încă nu sunt considerate lucruri care ar putea merge mână-n mână cu terapia sau lucruri care pur și simplu te fac să te simți mai bine, fără să te vindece neapărat, ci doar să te ajute în acest proces îndelungat.

Este o artă care te ajută să fii mai bun cu tine însuți, să fii mai atent, mai rabdător și de ce nu, mai sociabil. Personal, mă ajută să trec mai usor peste episoadele de depresie și să fiu o persoană mai deschisă. Chiar săptămâna aceasta am instalat în cadrul galeriei de artă unde fac voluntariat, o expoziție compusă din fotografii făcute de femei abuzate, trecute prin episoade violente etc. O casă de caritate se ocupă de acest lucru, de a promova arta ca formă de terapie, de la fotografie la pictură. Cred că avem și noi nevoie de asta, să înțelegem că poți îmbina arta cu terapia, că nu este suficient doar să-ți fie prescrise cutii cu pastile.

Poate că fotografia este, în cel mai bun caz, pansamentul pe care îl pui peste rană pentru a ajuta vindecarea, dar trebuie să-ți faci un control medical pentru a vedea ce fel de rană este și astfel să afli de ce fel de pansament ai nevoie.

Avem tendința de a crede că doar oamenii “nebuni” au nevoie să meargă la psiholog (adesea se face și confuzia că pisholog=psihiatru), ce înseamnă nebun? Înseamnă neferict, depresiv, bipolar, înseamnă stres post traumatic, înseamnă schizofrenie? Sunt toate la fel? Dacă ai reușit să respecți tiparul și stilul de viață impus de societate înseamnă că nu ai nevoie de terapie?

Dacă nefericirea și nemulțumirea sunt o caracteristică națională și poate chiar globală asta înseamnă normalitate? Dacă aceasta este normalitatea înseamnă că nu ai de ce să te apuci de un hobby creativ sau să treci măcar de câteva ori în viață pe la un psiholog? Pentru că îl confunzi cu un psihiatru și crezi că doar oamenii meniți să fie îmbrăcați în cămăși de forță trebuie să-i bată la usă?

Sabina Maria Costinel

Cred că toți avem momente în viață când nu ne simțim tocmai în cea mai bună formă de a funcționa fizic sau a relaționa, în societatea care ne guvernează viețile.
 
În momentele de acest fel, fotografia este o formă de exprimare prin care îmi canalizez emoțiile negative, transformând toată energia în ceva palpapil și constructiv. Mereu mă simt inspirată în acele momente, căutand să-mi echilibrez sentimentele și să-mi urmez drumul către o mai profundă cunoaștere a vieții.
 
Fotografia reprezintă pentru mine fragmente dintr-un jurnal fictiv. Îmi amintește de trecut și mă proiectează în momentul prezent și viitor. Fotografia în sine cred că este un act conștient de memento mori, totul ajungand să fie culminat într-un instantaneu care oprește timpul în loc, dacă continui să creezi acele puncte, ele formează o linie care îți reflectă viața.

Ina Ionescu

Pe 28 decembrie 2016 am plecat cu trenul de la Brașov. Din cauza înghețului puternic, un tren a fost anulat, așa ca în compartimentul meu a intrat una din fostele mele profesoare de engleză. Când aveam 15 ani mi-a citit o compunere în care încercasem să-mi arăt sufletul. A citit-o în liniște și apoi a zâmbit. Și-a scos ochelarii și s-a uitat la mine cu ochi calzi. „Eu văd ce încerci tu să faci. Tu vezi mai departe decât poți să atingi acum. Nu ți-ai deschis de tot aripile.” A fost crunt. Era un rezumat pentru tot ce trăisem până atunci și o explicație. Tot ce zăcea în mine părea imposibil de exprimat în exterior și asta mă frustra de la 3 ani. Se manifesta în depresii,  singurătate, în faptul că iubeam la nebunie oamenii, prietenii, familia, dar niciodată nu găseam o modalitate să le arăt cât de mult. Să-mi exprim dezgustul sau tristețea era la fel de greu. Așa că păream o persoană liniștită, ba chiar rece. În timp ce, interiorul meu era o furtună neîncetată, fără nici o modalitate de a o calma.

Am încercat multe modalități de exprimare. Am scris, era prea specific. Am făcut muzică, era prea greu emoțional. Nu am descoperit fotografia în adolescență, dar atunci a devenit ceva important pentru mine. Prin fotografie am căpătat curajul de a spune te iubesc, te urăsc, mă iubesc, mă urăsc. Fotografia s-a cuibărit în sufletul meu împreună cu cea mai bună și adâncă prietenie de până atunci, poate din viață. Atunci am început să trăiesc.

Mulți evită să adopte un hobby creativ, fiindcă din start se gândesc că nu vor excela și nu-și pun întrebarea că poate nu despre a excela este vorba. Este suficient să vrei să scapi de stres, să faci ceva ce-ți provoacă satisfacție, să-ți umpli timpul cu ceva util, să te relaxezi mai degrabă, citind, fotografiind, desenând etc. decât menținând un viciu. Cunosc stigma care spune că majoritatea artiștilor sunt viciați, oricum. Dar acum vorbim despre un hobby, nu despre a vrea să trăiești din artă.

Mulți oameni nu-și deschid niciodată aripile despre care vorbea profesoara Inei Ionescu, pentru că nici măcar nu știu că le au sau sunt obligați să le folosească pentru lucruri asupra cărora nu li s-a oferit dreptul de a alege. Câțiva rup lanțurile și scapă.

Codruț Gașpar

(c) Codrut Gaspar

Convingerile mele despre fotografie au fost într-o continuă schimbare de când am pus mâna pe primul aparat foto. Chiar definirea și delimitarea a ceea ce fac, care se voia imperios de cei din jurul meu, m-a indus puțin în eroare, motiv pentru care am umblat bezmetic o perioadă ca să pot găsi un sens. În momentul în care abordezi un subiect, dacă cel ce ți-l prezintă nu-ți permite să-l descoperi în felul tău, ci ți-l îndeasă academic sau doar autoritar pe gât, ai șansa de a fi privat de plăcerea subiectului, doar pentru că nimeni nu te lasă să-l privești prin propriul filtru, ca nu cumva să greșești, să atingi doar eșecul, nu și succesul.

Este un proces normal, iar dacă adaugi și factorul tinereții, îți rezultă un haos total. Am “crescut” cu un aparat lângă mine în ultimii doi/trei ani și am definit, pentru mine, ce înseamnă ceea ce fac. Atunci am atins punctul în care am știut că sunt pe o pantă ascendentă și am dobândit o siguranță că sunt și voi fi bine. O siguranță, în sensul bucuriei de a afla în sfârșit, după multe căutări în ce direcție vreau să continui să cresc.

Fotografia m-a ajutat să-mi dau seama că trebuie să ai curaj să-ți iei inima-n dinți și să faci ceea ce simți.

Ozana Mureșan

Fotografia a însemnat pentru mine, în perioada în care aveam cea mai mare nevoie, un bilet de evadare spre întreaga lume. A existat un interval de timp chiar la începutul facultății când nu știam, nici măcar atunci, ce-mi doresc “să devin atunci când mă voi face mare” cu toate că deja ajunsesem o persoană adultă. Așadar, iubind tot mai mult fotografia, cu ajutorul căreia am reușit să mă cunosc mai bine, am căutat oportunități ca să călătoresc  – visul meu. Fotografia de stradă a fost și este în continuare cel mai frumos capitol din viața mea. A fost acea șansă, lecție de viață care m-a determinat să zbor pentru prima dată, la propriu și la figurat. Ea a știut cumva, mai bine decât mine, că prin ea voi învăța să iubesc lumea trăind într-o armonie echilibrată și având troller-ul după mine. Am prins gustul entuziasmului pentru fotografie și nu am reușit încă să mă satur de el.

Anca Mitroi

Exploatez tristeţea, melancolia şi tenebrele de când am inceput să fotografiez. Nu sunt o persoană tristă. Nu mai sunt. Însă, spre deosebire de alte trăiri, tristeţea are adâncime, ramificaţii, stârneşte întrebări, trezeşte instincte puternice, poate fi distructivă sau chiar fatală şi nu în ultimul rând, ne clădeşte ca oameni, ne oferă lecţii, ne dă şansa să învăţăm despre noi înşine şi despre ceea ce ne înconjoară. De aici şi fascinaţia mea, pe care cel mai bine reuşesc să o transpun în fotografie. Este ca o sursă inepuizabilă pentru viziune, iar fotografia e singurul instrument cu care pot manipula realitatea conform vizunii proprii. Desigur, nu tot portofoliul meu se bazează pe dorinţa de explorare a subiectului, ci de multe ori chiar pe propriile trăiri. Există câteva imagini printre lucrările mele, peste care îmi e mai greu să trec. În perioada aceea, singurul mod în care am putut comunica a fost să expun grafic ce simt. Însă, după ce am reuşit să depăşesc momentul, imaginile au rămas ca un reminder că totul este temporar, că mi-am descoperit noi limite, m-am ridicat, am învăţat, am mai crescut un pic.

Ce am observat că au avut în comun toate răspunsurile au fost: autocunoașterea, evoluția și învățarea care merge mână-n mână cu un fel de bucurie, printre altele. O bucurie care pentru cei întradevăr pasionați devine o nevoie. Să nu poți sta fără a crea, ceva, măcar să exersezi, să mai vezi puțin, măcar un colț dincolo de ceea ce vezi zilnic, brut și în primă instanță nealterat de propria personalitate.

Ce se întâmplă atunci când viața sau oamenii din ea îți pun anumite piedici? Când aripile-ți sunt smulse din carne și călcate în picioare, când într-un moment ceea ce tu făceai într-un suflet, este spulberat cum bați din palme? Am citit cu drag răspunsul lui Miluță, care pentru mine cel puțin a răsunat ca un simplu: “orice ar fi, nu este o scuză să renunți”. Nu este o scuză să renunți la ceva, ce nu numai că-ți face plăcere, ci mai degrabă este sau devine ceva ce te reprezintă, care te ajută să te exprimi liber de orice cenzură și incompatibilitate sau lipsă de înțelegere. Vorbele pot și vor fi folosite împotriva ta, dar ceea ce tu creezi este din fericire, mult prea personal pentru a fi atins.

Miluță Flueraș

Poate că uneori nu îți dai seama cât de mulți oameni apreciază ce faci până nu treci printr-un moment dificil. În cazul meu, incidentul din Colectiv m-a ajutat să observ acest lucru. De la expoziții, concerte ale trupelor apropiate pe care le-am fotografiat, donații ale prietenilor de pe FB (cunoscuți sau nu), până la sprijinul venit din mediul academic. Sunt  doar câteva dintre exemplele pe care le pot da și toate au legătură cu activitatea mea de fotograf. În zilele lungi de spitalizare mă gândeam că mă voi întoarce negreșit în fața scenei pentru a-mi continua misiunea de a surprinde un pic din frumusețea evenimentelor muzicale. Fotografia a fost mereu pentru mine un scop aparte și o inspirație de a trăi intens, dar cu atât mai mult, după ce am revenit în fața scenei (la doar 1 lună după externare) setea de a fotografia a fost cu totul alta, la fel și nevoia de a mă autodepăși prin ruperea unor bariere. Astfel că, în 2016 am fotografiat peste 70 de evenimente muzicale, iar sentimentul de a fi din nou aproape de public și de trupe a fost unul de nedescris, valurile de energie pozitivă, farmecul reîntâlnirilor sau a legării de noi prietenii au fost lucruri care m-au motivat și m-au inspirat să continui.

În concluzie, poate că fotografia nu poate ține locul terapiei medicale și nici nu poate să închidă răni fizice, dar poate să te ajute să-ți suporți toate probleme și afecțiunile mai ușor, te poate ajuta să formezi legături puternice cu diverși oameni, te poate ajuta să crești, să-ți deschizi mintea, să-ți dai seama că poți fi bun în ceea ce faci doar din prisma bucuriei de a face acel lucru, nu din prisma banilor sau premiilor. 

Beneficiile creației nu pot fi măsurate în termeni medicali, dar în termeni umani aceste beneficii sunt legate de empatie și de toate celelalte lucruri pe care le neglijăm, față de noi, de restul, pentru că nu sunt pasate din generație în generație, din școală în școală ca fiind importante. Avem impresia că dacă ne-am născut oameni, nimeni nu ne poate răpi umanitatea, dar cred că oricine se uită puțin mai atent pe geam, poate să-mi confirme contrariul.

Tu ce părere ai? Poate fi fotografia o formă de terapie?

Poate vei găsi interesante și aceste povești foto:

Alți fotografi au mai citit și:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

4 obiective SONY de buget

Descoperă alături de Cristi Kerekes nu mai puțin de 4 obiective Sony de buget, cu care poți trece la un nivel superior dacă încă folosești obiectivul kit. De la wide, la macro și zoom, suntem convinși că vei alege ce ți se potrivește!

7 accesorii ce nu trebuie să îți lipsească în această primăvară

În lumea fotografilor accesoriile sunt nelipsite din trusa foto, pentru a evita situații neplăcute și pentru a fi sigur ca vei fi pregătit oricând, oriunde și în orice condiții pentru a fotografia. Descoperă accesoriile ce nu trebuie să îți lipsească în această primăvară, menite să te ajute să sa surprinzi momente cât mai frumoase

Fotografia de primăvară
5 sfaturi și exemple

Pentru un fotograf, primăvara este anotimpul ideal pentru fotografia de peisaj sau de stradă. Lumina este contrastantă, umbrele sunt încă reci, dar soarele este cald și arzător. Află câteva sfaturi care să te pregătească pentru fotografii de primăvară wow!

Expunerea lungă în 11 pași, de la peisaj la fine-art

Află din acest articol cum să te bucuri de tot ceea ce are de oferit expunerea lungă, plus mici ajutoare când vine vorba de accesorii, filtre, compoziție, metodă de abordare și altele!

Pregătește-te pentru un
Paște fotogenic

Săptămâna aceasta mulți dintre noi încep unul dintre cele mai importante maratoane de gătit al anului pentru masa de Paște. Venim în ajutorul tău, să îți spunem cum să faci fotografii memorabile cu mâncarea de Paște.