Din 2010 încoace, sărbătorim arta fotografică în România pe data de 11 ianuarie*, lucru declarat chiar printr-o Hotărâre de Guvern (HG nr. 458/5 mai 2010).

Anul acesta, echipa F64 v-a pregătit un articol special, în care fotografi din România ne răspund la o serie de întrebări mai puțin comode, rezultând o analiză a României fotografice așa cum se vede ea în 2017.

Cum se situează România din punct de vedere fotografic? Ce lecții avem încă de învățat? Ce facem bine și ce facem mai puțin bine? Încotro ne îndreptăm?

Stăm de vorbă cu: Vlad Eftenie, Cristian Crisbășan, Andrei Baciu, Vasile Dorolți, Dorin Bofan, Cristian Bassa, Daniel Chindea, Cosmin Ionescu, Dan Dinu, Luiza Boldeanu, Mirela Momanu, Sorin Bejenaru, Gina Buliga.

Vlad Eftenie

ziua artei fotografice

Nu aș vrea să dau un raspuns panicat și negativ. Voi căuta și părți bune. Dar nu mă pot abține să nu zic că fotgrafia românească “e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. Mai degrabă – “îi lipsește ceva” cu desăvârșire. Un for care să o coordoneze, respectat. Fotografi educați, care să educe la rândul lor publicul, clienții. Concursuri de fotografie, onorabile. Un mediu coerent de învățare și exprimare, de competiție pozitivă. O preocupare pentru filosofie și estetică, nu doar pentru scule cât mai performante, setări și orgolii.

Trebuie separate straturile, desigur, profesioniști de amatori. Profesioniștii își fac treaba. Așa cum știu ei mai bine. Poate ar trebui să se afle mai mult despre România din fotografiile care circula pe net, să existe o deschidere spre exterior. Suntem destul de închiși în sinea noastră.

Amatorii fac fotografie multă și a început să existe o preocupare pentru educarea fotografică. Entuziasmul e poate partea cea mai bună. Fotografii sunt entuziaști, își dedică timp și pricepere să hălăduiască și să arate lumea. Prea mult peisaj însă. E accesibil.

Rețetele nu sunt bune, nevoia de succes imediat întunecă judecata, de cele mai multe ori. Atâta timp cât fotografii nu știu să își prețuiască munca la justa valoare, atâta timp cât încă se fură imagini de pe net și se folosesc fraudulos sub incidența lui  “am găsit-o pe net”, nu ne aflăm încă nicăieri. Cât timp nu există o piață pentru vânzarea de imagine, nu există oficial un produs.

Avem de învățat să prețuim fotografia, să o respectăm. Nu doar să o folosim, ci să și îi dăm ceva, să îi oferim ceva înapoi. Să fim preocupați să aflăm, să învățăm, să devenim mai profunzi, nu doar buni tehnicieni. Să definim stiluri individuale, nu căutarea de rețete simple. Asta ține de fiecare în parte, desigur, și ia timp.

Să învățăm să ne apropiem și să lucrăm împreună, nu să lăsăm egourile să se lupte pentru supremații virtuale. Să ne respectăm între noi, să ne susținem și să ne ajutăm, ca fotografi.

Ne îndreptăm spre fotografia cu telefonul mobil :). Cu mijloace minimale, din ce în ce mai eficiente. Și spre o minimă maturizare fotografică, întrucât suntem foarte la început, încă.

Cristian Crisbășan

cristian crisbasan

“The White Hour”. 20 iulie 2016, Cluj-Napoca

Acum câțiva ani (mai exact pe 21 februarie 2013) am pornit pe platforma Tumblr blogul Imaginarium, un fel de galerie personală în care colecționez fotografii realizate de autori români. Criteriul este unul singur: imaginea respectivă să îmi placă atât de mult încât să o consider FOTOGRAFIE, adică o imagine care spune mai multe decât ne arată și este memorabilă, are mesaj, onestitate și curaj. Este fotografie când tehnica folosită nu se simte, fiind subordonată firesc, congruent, emoției, autenticității și mesajului.

Când descopăr pe Internet o fotografie – fie că a făcut-o un fotograf consacrat cu un DSLR full-frame scump, fie un copil care s-a jucat cu un telefon mobil – o colecționez în Imaginarium, avînd grijă să menționez autorul.

Imaginarium nu are pretenții de top “the best of”, verdicte de juriu, academie, școală, instanță estetică, artistică și/sau morală, ideologie, panou de onoare sau podium de premianți cu coroniță. Este un demers personal profund subiectiv, dar onest și autentic așa cum este, de altfel, și creația personală de fotografie. Imaginarium nu dă alte lecții decât cele care pot fi învățate (sau nu) liber, individual, din fiecare fotografie expusă.

În cei aproape 4 ani de existență am adunat aici fotografii de la aproximativ 500 de autori români de toate vârstele, din țară sau din străinătate. Am făcut această lungă introducere ca să prezint poziția de pe care am să răspund la temele propuse de întrebări.

Din punct de vedere al creației fotografice DE AUTOR (și nu al fotografiei comerciale), România are talente excepționale (în sensul de excepție/drept la excepție, adică valoare, originalitate și autenticitate asumate), dar acestea sunt ca niște bucăți de aur și pietre prețioase, foarte puține, care sclipesc arar rispite prin noroaie. Dar România – ca societate, mentalități, insituții și sistem – nu are capacitatea de a aduna și organiza toate aceste pepite de aur și nestemate într-un tezaur național de valori. Ba, dimpotrivă.

Cu alte cuvinte, toate aceste talente de excepție au apărut și se exprimă nu datorită mentalităților sociale ospitaliere și fertile sau a vreunui sistem de învățămînt modern, ci mai degrabă în afara lor și, mai ales, în ciuda lor.

Ca regulă, fotografia de autor nu are clienți în Romania, nu are galerii, nu are piață, nu are mass-media, nu are instituții, învățămînt și festivaluri pe măsura talentelor de care vorbeam mai înainte și de aceea nu are susținere din partea societății.

Instituțiile de cultură de stat sau private, companiile, fundațiile, galeriile, oamenii bogați sau simplii cetățeni nu colecționează, nu cumpără și nu comandă lucrări de fotografie creatorilor.

Excepțiile existente (o minoritate firavă de profesori, galerii, festivaluri mici, clienți, cursuri, work-shop-uri, publicații și câțiva sponsori punctuali, temporari, ne-predictibili și extrem de capricioși) nu pot genera o piață și o susținere. Și confirmă, astfel, regula.

Din acest punct de vedere, situația reflectă fidel mentalitățile poporului român. Ne uităm în jurul nostru, la societate, la sistem și asa cum percepem asta, fix așa este și cu fotografia.

Situația este nici mai bună nici mai rea decât, de exemplu, în sistemul de educație cu a sa elită de profesori și olimpici sau a sistemului de sănătate cu a sa minoritate de medici eroi, profesioniști și cinstiți.

Dacă ceea ce vedem în jurul nostru considerăm a fi rău și deci ne nemulțumește, atunci este așa pentru că suferim de o încadrare (la propriu și la figurat) cognitivă, ontologică și morală greșită (ca și în traficul rutier, de altfel) pe drumul vieții.

Lipsa de infrastructură … mentală și sculele foto tot mai scumpe și mai sofisticate conduc la o analogie cu traficul rutier unde bolizi tot mai rapizi, sofisticați și mai scumpi produc accidente tot mai multe și tot mai grave. Ideile pot fi drumuri, dar împlinirea lor depinde capital de felul în care le construim și de modul în care apoi ne angajăm pe ele.

Dacă ceea ce vedem în jurul nostru ni se pare bine, bun și frumos, atunci probabil că trăim într-un paradis și totul e minunat.

Dar cu toate acestea… ceva lipsește, ceva “nu rezultă”, ceva pervers, straniu și în mod paradoxal imposibil de vindecat ne împiedică să ne simțim totuși bine și să fim împăcați cu acest paradis: FRICA.
Eu asta văd în jurul meu zi de zi, aproape peste tot. O frică de a descoperi cine suntem și de a ne asuma asta. Frica de a-i lăsa pe cei puțini care au scăpat de frică să-și asume public și liber cine sunt. Frica prin care refuzăm noile soluții în favoarea complacerii confortabile cu vechile probleme pe care, cel puțin, le cunoaștem… din obișnuință.

Creativitatea și creația nu au, deocamdată, o reputație bună aici pentru că ele nasc oameni liberi cărora nu le mai este frică și, deci, nu pot fi controlați.

Încotro ne îndreptăm? Unde ne arată viața și istoria că s-au îndreptat întotdeauna oamenii mânați de frică: într-acolo unde îi conduc cei care le-au insuflat frica.

Andrei Baciu

ziua artei fotografice

Nu aș putea spune că am o perspectivă generală solidă asupra chestiunii în cauză, pe de o parte, deoarece lumea fotografică cuprinde multe ramuri și subramuri, inclusiv distincția fundamentală profesionist/amator, și, pe de altă parte, întrucât timpul pe care îl pot dedica Fotografiei se consumă în special pentru creațiile personale și, trebuie să recunosc, mai puțin pe o implicare prea adâncă la nivelul offline al comunității.

Aș crede totuși că însăși întrebările autoreflexive ce prilejuiesc acest articol reprezintă un semn foarte bun. Se știe că trezirea conștiinței de sine, cu toate întrebările subiacente, înseamnă pentru o entitate – fotografică, în cazul nostru – un pas fundamental pentru propria devenire.

Cum se situează România din punct de vedere fotografic? Cu rezervele mai sus enunțate, țara noastră are un potențial extraordinar, dovadă numeroșii fotografi plini de talent și de pasiune vie, arzătoare pentru Fotografie – și îmi asum aceste superlative. Meandrele concretului nu se lasă ușor negociate, iar din punct de vedere organizațional și logistic avem evidente carențe față de confrații din alte zări. Cu toate acestea, mi se pare mie că în ultima vreme s-au înmulțit demersurile, discuțiile, întâlnirile, festivalurile, proiectele, colaborările ori planurile ce au la bază o viziune bine intenționată, sănătoasă, calitativă. Bref, simt că ne aflăm pe o curbă ascendentă. În ritm domol, dar ascendentă.

Sigur, fotografii sunt și ei oameni și nimic din ce e omenesc nu le e străin. Începând cu subsemnatul, am avea, așadar, neapărat nevoie de conștiință identitară – dacă vorbim de Ziua Artei Fotografice în România, câți ne cunoaștem și cât de bine trecutul vizual? Am avea, încă, nevoie de un spirit solidar mai profund și nu ne-ar fi deloc, dar chiar deloc de prisos o mai multă, o mai curată bucurie pentru ce fac bine ceilalți. Poate că dacă am întruni această ultimă condiție, lucrurile s-ar așeza mai repede, mai de la sine.

Vasile Dorolți

vasile dorolti

Pentru  lucruruile bune întâmplate în 2016 i-aș da cuvântul Ioanei Moldovan, care (după mine) ar trebui să primească titlul de fotojurnalistul anului .

Deci :
„La sfârșit de 2016, aș vrea să vă povestesc puțin despre fotojurnalismul din România.
Vadim Ghirda este în Top 100 Photos of the Year 2016 all Time, precum și în 50 Best Photos of the Year al NBC News.
Daniel Mihăilescu este în topul Year in Photos 2016 al Wall Street Journal.
Ioana CîrligRaica MarinPetruț Călinescu și Ioana Hodoiu Călinescu au lansat CDFD – Centrul de Fotografie Documentară și continuă să lucreze la proiecte minunate.
S-a lansat Documentaria.ro, ce promite să devină o arhivă vizuală cu valoare documentară. La creșterea ei lucrează Bogdan DincăAlexandra DincăAndrei PungovschiAndreea RetinschiAdrian CituMircea Restea, Ioana Cîrlig și Raica Marius Marin.
La secțiunea Jurnalism, Aspen Institute România a premiat anul acesta la gală doi fotojurnaliști români, printre care pe Andrei Pungovschi.
Andreea CâmpeanuRoxi Pop și Călin Ilea au organizat In/Out Transylvania Photo Festival, primul festival internațional de fotografie documentară din România.
Cosmin Bumbuț și Elena Stancu continuă să colinde țara cu Teleleu pentru a spune povești importante din România. „

Alături de Ioana, Ciprian Hord din Arad este al doilea nume pe care l-aș menționa pentru anul 2016 la categoria fotojurnaliști.

Tot la „pozitive” cred că ar trebui menționată tendința, deocamdată timidă, de organizare de festivaluri de fotografie. Clujul și (conjunctural) Baia Mare au dezghețat teritoriul , și este posibil (sau de dorit) ca ștafeta să fie preluată de Timișoara. Deocamdată doar In/Out Transylvania Photo Festival are o identitate clară și o perspectivă optimistă (la Baia Mare nu cred că se vor mai cheltui bani pe „prostii” , iar Photo Romania Festival  de la Cluj pare că a ancorat într-o zonă dominată de comercial, kitsch și improvizație). În ideea că fotografia (românească) încă nu a intrat în galeriile de artă iar expozițiile clasice s-au cam răsuflat , opțiunea către festivalul de fotografie ( cei de la in/out au „descoperit” și proiecțiile de proiecte fotografice ) este singura șansă de promovare a fotografiei de calitate.

Editorial, 2016 se raportează la albumul de fotografie a lui Oliver Merce, The Anatomy of Decay. Este o carte necesară, bine construită, atent concepută. Din păcate în această zonă a publicațiilor, suntem foarte săraci. Au dispărut practic toate revistele de fotografie (chiar și cele „virtuale”), nu avem „platforme” de calitate (Mondorama e singura tentativă de menționat) ,”socializarea” se face exclusiv pe facebook. Trist. Lipsa unui mecanism critic este înlocuită de „comentarii” și „laikuri”, iar calitatea se găsește mai greu în magma mediocră virtuală.

În rest, trend pozitiv: un eșalon de profesioniști (tineri) și nonprofesioniști (entuziaști) prezenți în publicații, concursuri și selecții internaționale (Remus  Țiplea și Hajdu Tamas cred că sunt recordmenii genului), iar pe FB, parcă, parcă mediocritățile agresive de orice fel au pierdut teren, ocupându-și locul (binemeritat) în acest puzzle.

Pentru mine fotograful anului este Silviu Gheție (…cel mai talentat fotograf de oameni după Radu Jude). De ce? Simplu: Siviu Gheție a schimbat reperele unui gen  fotografic (despre care aproape că  nu știam că există): fotografia de platou. Eu zic că nu e puțin lucru.

Dorin Bofan

ziua artei fotografice

Ceva mai bine decât la alte capitole mai importante. Fotografia e la îndemâna oricui și dacă avem cumva impresia că n-o facem destul de bine, atunci n-avem nicio scuză. De călătorit ne permitem (în țară sau în afara ei), aparatură nouă și la mâna a doua iarăși ne permitem, creativitate există, că oricum ea-i peste tot, așa în aer, trebuie doar să ne-agățăm din când în când de ea (glumesc, normal), iar subiecte sunt peeeste tot. Cred totuși că mai avem nevoie să ne educăm, să fim mai motivați, mai curioși și să avem mai multă răbdare cu noi.

Un segment al fotografiei românești unde atributele astea trei se întâlnesc este fotografia documentară. La cum o privesc eu din afară, cred că aici excelăm, sau mă rog, excelează cei care o fac, iar restul fotografilor ar trebui să tragă învățăminte de la oamenii care lucrează la proiecte și spun niște povești importante prin imaginile lor. Fotografia documentară, aia lucrată, gândită, să ne-nțelegem, e elegantă, educată, are ceva din realitatea aproape absurdă și hazliul filmelor lui Puiu și Mungiu. Și, foarte important, are simțul ridicolului, o chestie de bază care am uneori impresia că lipsește din fotografia românească.

Din când în când ăsta-i un lucru bun, mai precis atunci când e pus în imagini (tot la fotografia documentară mă refer), dar de cele mai multe ori e de-a dreptul dăunător – când e pe lângă imagini. Cum să vă spun, ca fotograf de natură – ramură care e ușor sabotată de căutările frumosului și-ale perfecțiunii, mi-e rușine câteodată de bazaconiile pe care le debitez. Adevăru-i că e greu să fii conectat la realitate, s-o înțelegi și să te bucuri de ea fără să trebuiască s-o filtrezi, s-o șlefuiești, s-o maschezi pe ici-colo.

Asta fac foarte bine unii fotografi de la noi, ori asta-i cea mai importantă lecție pentru toți. Pe viitor, este esențial să continuăm să experimentăm, să lucrăm cu idei și cu noi înșine mai mult. Să privim cu atenție în jurul nostru și să ne educăm în a recunoaște calitatea. Până acum e bine. S-o ținem tot așa.

Cristian Bassa

cristian bassa

Fotografia pare la început de drum, nu din punct de vedere hardware cât din punct de vedere maturitate. Îmi aduc aminte că anul trecut în toamnă am fost întrebat de un fotograf din afară sosit în București despre manifestarile foto din luna aceea. Nu aveam în București nicio expoziție foto, galerie, meeting, curs, ceva de vizitat. Doar câteva photowalks. Trist, când stai să te gândești că alte țări vecine au muzee de fotografie și expoziții fotografie permanente.

Momentan nu cred că facem nimic bine. Pot spune doar câteva lucruri pe care nu le facem bine: suntem inculți fotografic – nu vrem să învățăm din cărti foto de teorie sau albume foto portofoliu; nu participăm la cursuri foto; suntem invidioși pe ce fac alții și pierdem timp prețios cu asta în loc să realizăm noi înșine ceva; nu sprijinim fotografia sau alți fotografi; facem expoziții, proiecte și festivaluri de tip „circle jerk”.

Direcția spre care mergem este una aleasă de noi, influențabilă și deloc predefinită – deci se poate schimba. Ține doar de noi ce dorim să facem, să alegem mediocritatea sau să încercăm să tindem spre ceva mai valoros. Așa că data viitoare când mai cumpărați un aparat foto DSLR sau un mirorrless de la F64 luați lângă si un McCullin, un Moriyama, un PUNCTUM, Bresson, Kertesz, Doisneau șamd.

Daniel Chindea

ziua artei fotografice

Sunt fotograf de nuntă. Și sunt fericit să observ că România se situează din ce în ce mai sus în ierarhia fotografilor de nuntă în termeni de notorietate / succes, precum și în ceea ce privește gradul de inovare și consistență a rezultatelor. În ultimii ani, mulți fotografi de nuntă au devenit prezenți în topurile internaționale de profil, constituindu-se drept modele pentru ceilalți. În ce măsură aceste modele reprezintă practici bune? Ca orice aspect al fotografiei, și acesta este disputabil.

Fotografia de nuntă ar trebui să aibă, în esență, un caracter documentar. Privim prin vizor o realitate și încercăm să ‘memorăm’ ceea ce este demn de memorat. Ori, în goana după like-uri și clienți, avem tendința de a produce material vizual spectaculos, dar dezbrăcat de valoarea de amintire. Acest lucru merge mână în mână cu inabilitatea subiecților noștri de a discerne între kitsch și frumos, între spectaculos și memorabil. Dar se întâmplă, timid, o reîntoarcere și o re-conștientizare a sensului fotografiei de nuntă. Cu pași lenți dar siguri, fotografi de nuntă români încep să transmită chemarea către o fotografie de nuntă cu sens, fără a renunța la estetica vizuală. Ceea ce e îmbucurător.

Ne îndreptăm spre o maturizare a fotografiei de nuntă românești, spre un accent din ce în ce mai apăsat pe educația vizuală dar și pe ‘morala’ profesională, astfel încât, împreună, să educăm generațiile următoare de beneficiari ai fotografiilor noastre într-un sens firesc, de dorit: fotografie frumoasă cu valoare de amintire.

Cosmin Ionescu

romania fotografica

Fotografia în România a făcut salturi uriașe în ultimii ani. Cu toate acestea, ea se află în urma fenomenului fotografic din alte țări.

Suntem în urmă nu pentru că ne-ar lipsi cadrele extraordinare, premiile la concursuri sau autorii cu portofolii deosebite. Suntem în urmă fiindcă nu avem repere. În fotografia românească, în momentul de față, nu există “fotografi mentori”. Avem fotografi care transmit celor tineri cunoștințele, dar aceștia îndeplinesc cel mult rolul de trainer / instructor. Nu prea există fotografi care să fi trecut de acest rol. Între generația veche și cea nouă există o ruptură foarte adâncă și prăpastia creată este imposibil de trecut. Fotografii mai în vârstă sunt izolați în lumea lor, iar cei tineri nu stiu de ei. Lucrul acesta înseamnă discontinuitate și de aceea, cred că, va mai trece un timp până când acest gol se va umple.

De asemenea, inexistența unor galerii care să susțină comerțul cu fotografia imprimată duce la lipsuri evidente în evaluarea autorilor. Să reduci totul la un site și la o popularitate de facebook, direcționează lucrurile pe o traiectorie greșită. Sunt fotografi care de dragul like-ului și a nevoii de a fi prezenți zilnic pe rețelele de socializare, au uitat să fie fotografi. Cândva făceau lucruri de calitate. Astăzi apar în spațiul public al internetului cu lucruri, cel mult, mediocre. În plus, sunt fotografi mediocri care sunt promovați de media datorită numărului impresionant de aprecieri de pe facebook. Asta bineînțeles că nu folosește nimănui, în afara celui care este promovat. Fotografia de calitate este greu de găsit în aceste spații ale consumului excesiv și superficial de imagine.

Cât despre critica de imagine, acest lucru este complet inexistent și nu are sens să vorbim… Lipsa fotografiei de artă din muzeele românești, lipsa unei istorii scrise a fotografiei românești sunt aspecte care de asemenea pot fi trecute la marile noastre lipsuri.

Cu toate acestea, accesibilitatea echipamentelor foto cultivă gustul pentru fotografie și în viitor, sunt convins că, acest lucru va forma o nouă generație de fotografi. Acest fapt este unul îmbucurător.

În concluzie: mergem înainte, dar mai avem mult până recuperăm.

Dan Dinu

ziua artei fotografice

Vreau să sper și să cred că suntem pe drumul cel bun și că în sfârșit începem să îl vedem cum se așterne în fața noastră. Normal că nu este unul lin și plin de oportunități, însă nici nu vrem unul din ăsta nu? Ar fi plictisitor. Este un drum pe care avem șansa să îl pavăm, cu toții, împreună.

Ceea ce se întâmplă acum în fotografia din România nu este meritul unui singur om ci mai degrabă al tuturor celor care au pus un pic umărul la sprijinirea unui efort colectiv. Unii au făcut asta pentru că au simțit nevoia, alții nici măcar nu au realizat, iar alții pur și simplu au profitat de un trend, însă hai să privim unde am ajuns și nu de unde am plecat.

Fotografia este percepută la noi ca un lucru extrem de individualist și cred eu că aici greșim noi cel mai tare. Nu lucrăm suficient de mult împreună, iar atunci când o facem, parcă nu punem tot sufletul pe tavă. Este ca și cum ne-ar fi frică. Ca și cum dacă cei din jur află tot ce știm noi rămânem dezbrăcați de cunoștințe.

Hai să nu uităm că nu aceste cunoștințe fac o imagine bună, ci modul cum le aplici. Dacă vom începe să fim mai deschiși vom avea mult mai mult de câștigat. Acest fapt poate vine de la niște orgolii prea mari, însă problema este că aceste orgolii nu sunt direct proporționale cu valoarea noastră ca și fotografi.

Sincer, ca și țară, noi nu prea existăm la nivel european, ce să mai vorbim de cel internațional (și aici nu vreau să intru foarte mult în alte domenii așa că mă rezum mai ales la cel alfotografiei de natură), așa că și orgoliile noastre ar trebui să fie mai moderate. Dar nu este așa. Desigur există și aici excepții, există fotografi care au început să se implice în proiecte mari, există concursuri câștigate, există colaborări frumoase. Aceste exemple sunt de urmat. Tot ce facem bine ar trebui să continuăm.

În concluzie, direcția este bună dar are hopurile de rigoare. Sunt mai mici ca acum 10 ani, însă depinde doar de noi dacă o să concurăm singuri sau facem o echipă. Iar peste alți 10 ani depinde doar de noi dacă vom fi suficient de deschiși să predăm o ștafetă mai departe, unei alte generații de la care și noi să avem ce învăța. De altfel, este ca în orice altă artă, contează mai puțin ce faci acum și mai mult ce lași în urmă.

Luiza Boldeanu

Luiza Boldeanu

România este o țară uimitoare ce a avut și va avea întotdeauna o amprentă puternică  în fotografie. În ultimul timp, cu multă fericire în suflet pot spune că apar noi și noi talente recunoscute atât pe plan local, cât și fotografi care se fac cunoscuți pe plan internațional.

Dincolo de acest potențial, sigur că întotdeauna sunt lecții de învățat, aflându-ne într-o continuă evoluție atât din punct de vedere vizual, dar și în ceea ce privește comunicarea între noi ca fotografi.

Fotografia s-a dezvoltat foarte mult în ultimul timp și va continua să se dezvolte, iar cu această tânără generație pasionată de artă și frumos, lucrurile sunt pe un fagaș bun.

Am remarcat de asemenea și o evoluție a publicului către un observator avizat, putând face diferența între o simplă fotografie și o imagine de calitate, ceea ce este mai mult decât îmbucurător.

Mirela Momanu

ziua artei fotografice

Fotografii din România mai au un drum destul de lung de străbătut. Un drum care să nu ignore trecutul, să aibă ancore în prezent și să susțină curajul de a privi înainte. Din trecut se poate învăța dedicația, abnegația și pasiunea de a surprinde ceea ce e necesar a fi reținut, cu orice efort necesar, din prezent se poate învăța în mod constant din ceea ce se întâmplă acum, când lumea s-a schimbat și are noi și noi modalități de abordare și prezentare a fotografiei, urmând ca mințile să fie deschise spre ceea ce se poate întâmpla în viitor, din punct de vedere creativ, experimental sau spre găsirea unor noi modalități de captare și expunere a rezultatelor fotografice.

Sorin Bejenaru

ziua artei fotografice

“Încotro ne îndreptam?”, fotografic vorbind, mi s-a părut o întrebare dură și potrivită vremurilor noastre. Te obligă brusc la o atitudine reflexivă și te îndeamnă la  reactualizare teoretică  a fotografiei, care astăzi ar trebui să țină cont pe de-o parte de specificul fotografiei digitale moderne sub toate aspectele ei, iar pe de altă parte de  contextul în care imaginile de azi mai pot dăinui în timp. Astăzi, suntem invadați în  mediul virtual prin sutele de milioane de imagini postate zilnic pe ecranul global–noul mediu de receptare a imaginilor care  alterează într-un fel modul nostru de judecată estetică.

De unde venim și încotro ne ducem? Pare că nimic nu s-a schimbat de la prima critică a lui Baudelaire adusă fotografiei pe la jumătatea secolului 19, care penaliza nou apărutul meșteșug ca fiind o “artă” populară, vulgară, la îndemână aproape oricui și în care se reflectă odată un spirit nebunesc, aproape fanatic, al celui ce o practică prin încercarea de a surprinde și înregistra tot și toate, iar apoi un spirit narcisist de auto reflectare dus la extrem, valabil și astăzi prin preocuparea excesivă a omenirii pentru imagine și, mai ales, pentru  propria imagine.

O direcție nouă de analiză în acestă artă atât de semnificativă pentru societatea-fotografică cred că este ceea ce se întâmplă azi în mediul virtual, prin așa numitul  SELFIE care este posibil să fie o mișcare contraculturală, un fenomen  atât de amplu ce reușește să împrumute efemerului trăsături monumentale și în care imaginea de tip portret își pierde măreția și sensul  de altă dată, aliniindu-se practic într-un flux de anonimitate foarte coerent. Probabil că și un extraterestru într-un selfie ar deveni la fel de anonim ca și hominidul făcător de selfie. De urmărit și teoretizat acest fenomen în care cele patru poziționări barthesiene se suprapun, iar dorința de a transcende timpul a imaginii proprii dispare.

Așadar nu stiu spre ce ne îndreptăm, dar până atunci luptăm în grupuri mici să promovăm acea artă vizuală și în special fotografia, care prin abilitatea manevrelor emoționale reușește, punând la lucru intuiția, să ajungă la interiorul omului. Lucru  dificil pentru că se întâmplă ce spunea  Arnheim :“.. am început să neglijăm darul nostru de a înțelege realitatea prin intermediul simțurilor…și suferim din cauza unei sărăcii de idei care să poata fi exprimate în imagini, fiind incapabili să desoperim sensul celor văzute.“ 

Gina Buliga

Cum se situează România din punct de vedere fotografic?  E foarte greu de spus…  Avem fotografi minunați și plini de entuziasm. Transmitem foarte mult prin fotografie la ora actuală și asta mă bucură foarte tare. Am putea să fim mult mai vizibili, dar acest lucru este foarte greu de obținut, pentru că oamenii nu se implică sau se implică puțin. Iar acesta ar trebui să fie un efort colectiv.

Consider că  există posibilitatea să poți trăi din fotografie și să îți duci mai departe și pasiunea , să le faci în paralel cumva.

E adevărat că mai avem mult de învățat. Sunt fotografi foarte buni, fotografi care inspiră și care au ceva de transmis, dar care nu știu să se vândă, asta e un punct foarte bun de discutat, chiar și între noi , fotografii!

Oamenii trebuie să înțeleagă că există o muncă în spatele cadrelor, e adevărat că e o muncă minunată, dar totuși muncă și nu poate fi totul gratis. Oamenii care apreciază arta înțeleg foarte bine acest lucru. Eu zic că este foarte important să ne respectăm între noi, să respectăm viziunea fiecăruia și să ne vedem de treaba noastra și de ceea ce vrem să creem.

De făcut facem foarte bine fotografie, o simțim, o trăim , o transmitem mai departe cu bucurie, ceea ce e un lucru foarte frumos, din punctul meu de vedere este cel mai frumos mod de exprimare. Cum îmi place mie să zic – Let the beauty of what you love be what you do!

Cred că ne îndreptăm în direcția bună și oamenii apreciază din ce în ce mai mult fotografia, chiar dacă trăim într-o lume plină de mii și mii de aparate și aparațele , telefoane și alte dispozitive care permit înregistrarea de imagini, iar cantitativ suntem invadați de tot felul de poze.

Sper ca fotografii să își vadă de treabă, să fie inspirați, să fie creativi și să reușim să ne bucurăm cu toții când vedem ceva frumos, plus să fim capabili să dăm mai departe și munca altor fotografi!

E important să ne susținem între noi, e important să construim un mediu propice educației vizuale (evenimente dedicate, sprijinirea și participarea la festivaluri, articole de calitate etc.), e important să ne punem întrebări.

_______

*Data reprezintă momentul nașterii lui Carol Popp de Szathmary (1812 – 1887), recunoscut ca fiind primul fotograf al României și primul fotograf de război. Despre el găsești mai multe informații într-un articol amplu, aici.