Filosofia și arta sunt strâns legate, asta e clar. Dacă știința va fi în permanență în căutare de răspunsuri, arta și filosofia continuă să pună și mai multe întrebări. Nu degeaba spunea Brooks Jensen că cei mai buni fotografi par să fie angajați în marele dialog al vieții, teren pe care de obicei pășesc filosofii, teologii, misticii…
Acești fotografi vor pune mult prea rar sau poate chiar niciodată întrebări despre f/stop, timpul de expunere, aparate și obiective, ci vor orbita în jurul altor chestiuni, care de la Aristotel, Platon, și până la Goethe, Mark Twain etc. au rămas la fel de valabile: Cine suntem noi? Ce este binele? Dar răul? De ce există suferința? Șamd.

Întrebări ale omenirii, filosofiei și artei. Magia lor, și a fotografiei deopotrivă, stă în felul în care acești artiști și filosofi ne dezvăluie sufletul uman într-un mod sincer, aproape intangibil și, în zilele noastre, parcă din ce în ce mai de neimaginat.

Dar ce te faci când totul se transformă într-o cursă pentru a dezvălui misterul, pentru a dovedi înțelegerea lui, pentru a oferi explicații? Aici Estul contrazice Vestul și vine cu povețe nu nepărat necunoscute Occidentului, ci mai degrabă uitate, cu strat gros de praf așternut peste ele.

Și nu că aflarea unor răspunsuri ar fi indezirabilă, ci prin simplul fapt că acest proces al chestionării în sine este cel important. Până la urmă, misterul este totul, nu? El e combustibilul artei și, ar trebui să fie și al fotografiei.

Dar pentru a experimenta misterul, e nevoie să vezi. Într-o mare de bariere autoimpuse e nevoie să lași lucrurile să curgă, să te eliberezi. Iar autoimpunerea e boală grea, căci nu eu sau tu suntem cei care au ridicat ziduri. Noi doar ne asigurăm că ele nu sunt doborâte.  Dar fundația lor, șabloanele mentale, ne-au fost insuflate încă din copilărie: a discerne între ceea ce ne place și ceea ce nu ne place, a eticheta lucrurile, a le clasifica, a le încadra undeva, a le ordona, a le accepta sau a le respinge, a le analiza pe toate părțile sau chiar a le judeca.

Pentru artiști în general, toate acestea sunt de fapt bariere în calea vederii. Mai mult, așa cum găsim și în cartea lui Phillippe L. Gross și S.I. Shapiro, The Tao of Photography – Seeing beyond seeing, bariera nu e doar în calea vederii, ci vorbim de bariere în calea conectării și, poate mai grav, de bariere în a trasmite mai departe.

Degeaba ne întrebăm de ce suntem nemulțumiți. Degeaba ne cumpărăm cele mai performante echipamente, sperând că așa avem un nou punct de plecare, un altceva de care să ne agățăm, crezând că de acum lucrurile se vor schimba. Doar aparatul sau obiectivul nou e mult mai performant, nu? Ba chiar stă foarte bine și la ISO, va fi floare la ureche, îți spui.

Dar te întrebi dacă vezi cu adevărat? Te întrebi ce simți când fotografiezi? Ce te atrage către asta?  Ce șabloane ai de înlăturat din calea creativității tale? Din calea ta? Te întrebi ce preconcepții aduci cu tine de fiecare dată când duci aparatul la ochi?
Daca nu, poate nu ar strica să începi. Să începem de fapt. Pentru că tuturor ni se întâmplă. Orice ne „închide” mintea în fața posibilităților creative și a vederii se transformă într-o barieră. Diferă la mine față de tine, la tine față de el etc. Dar se manifestă la fel.

fotografie

foto: Andrei Baciu

Iar creativitatea necesită o minte deschisă. O dorință de a explora, o deschidere înspre a fi uimit, dor de a experimenta, de a testa, de a eșua chiar și de a o lua de la capăt, plus, poate mai presus de toate, de a vedea lumea asta fără a lua în considerare cum ne-au spus alții că ar trebui să arate.
Orientalii ne spun că o persoană care le știe pe toate (sau crede asta) nu va simți niciodată uimire. Căci se gândește că știe deja.

Copilul se miră că pomii sunt verzi. De ce ar face-o? A, că nu a învățat încă despre clorofilă. Nici noi nu prea știm exact cum e treaba cu ea, dar am auzit și avem jumătate de răspuns, așa că nu ne mai minunăm prea tare. Iar în acest moment, în care credem că am cunoaște, vom distruge toată poezia.

fotografie

foto: Cosmin Garlesteanu

Și nu te păcăli spunându-ți că Orientul ne îndeamnă la necunoaștere. Orientul ne spune doar că în momentul în care cunoști sau crezi că cunoști, în momentul în care etichetezi, nu faci altceva decât să ridici un zid între tine și ceea ce ai în față. Atunci nu mai auzi, traduci. Și nici nu mai vezi, doar crezi că vezi.

Avem o miză autoimpusă și de multe ori nici nu ne mai dăm seama de asta. Lumea este plină de activități utilitare, iar noi, oamenii, ne pierdem tot mai mult capacitatea de a ne juca, de a simți venerație, de a ne uita la flori, de a privi la stele, de a cânta sau, de ce nu, de a fotografia doar din plăcerea de a face asta.

Paradoxal cumva. Căci fotografia se știe că oprește timpul în loc. Iar experiența uimirii face și ea același lucru. Întreaga lume stă pe loc: timpul, mintea, ego-ul. Pentru o clipă, suntem din nou copii, ne mirăm de soarele care apune, de lumina blândă care mângâie pomii sau chipul cuiva, de pietrele și nisipul de la țărm. Ne mirăm de orice și de toate.

După care uităm… Uităm acest semn de exclamare. Sau nu-l uităm, dar cădem din nou în capcana răspunsurilor. La orice și la toate. Nu ne mai „limităm” la bucurie și la întrebări creatoare de și mai mult mister. Considerăm că uimirea nu e doar de experimentat, ci trebuie cunoscută. Nimic mai fals. Ea trebuie savurată și păstrată acolo, în suflet. Căci de acolo și vine, din interiorul, nu din exteriorul nostru.

fotografie

foto: Dorin Bofan

Iar dacă întrebările din lumea largă sunt prea mult pentru început, nu e nicio rușine în a porni mai de jos. De la un alt mister, propriu fiecăruia. De a ne antrena într-un joc în care ne putem pune pe noi înșine. Pornind chiar de la fotografie. Pornind de la lucruri și întrebări mărunte, precum o fi sau nu o fi sfârșitul fotografiei dacă nu avem detalii în negru? De ce nu putem satura sau desatura după bunul plac? Sau blura? Sau vigneta? Sau mai știu eu ce.

Lucrurile nu ar trebui limitate când vorbim de fotografie. Ele ar trebui experimentate, trăite. Iar noi nu ar trebui să ne lăsăm înlănțuiți de diverse canoane. Căci inabilitatea de a vedea, de a accepta și alte viziuni, se poate transforma pe nesimțite într-un șir nesfârșit de repetiții, de imagini care adesea (nu întotdeauna totuși) sunt lipsite de suflet, de acea fluiditate și de acea poezie despre care povesteam mai devreme.

Și oare n-ar  fi  frumos ca fotografiile noastre să aibă mai mult tocmai din toate acestea? Iată, o altă întrebare…