O femeie stă, cu spatele, sprijinită de o fâşie de zid. Un dreptunghi este tăiat de lumină şi transformat în două triunghiuri obtuzunghice. Geometrie, şubler, rigid. Însă din toată această ecuaţie, nevăzutul e mult mai atrăgător decât observabilul. Silueta femeii, privirea ei îndreptată în jos, dar nu atât de jos încât să respire resemnare, palmele lipite cuminţi de concreteţea betonului. Probabil că, pentru mine, a fost una dintre primele fotografii-poeme pe care le-am văzut. Iar autorul era Fan Ho.

Fan Ho a murit pe 19 iunie, 2016. Pneumonie, 84 de ani. Dar, de fapt, putea să plece mult mai devreme dintre noi şi să nu ne lase atâtea seducţii vizuale. „Îmi aduc aminte că am fotografiat odată un măcelar. În clipa în care m-a văzut, a început să alerge după mine cu satârul în mână, strigând că îşi vrea sufletul înapoi”. În Hong Kong-ul anilor 1950, probabil că a fi iute de picior te salva din mai multe situaţii bizare.

La 13 ani, Fan Ho, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari fotografi asiatici, a primit un Rolleiflex de la tatăl său. Născut în Shanghai, China, se mută în Hong Kong, în 1949, şi de abia aici începe aventura sa fotografică. Nu ştiu sigur, dar sunt aproape convins că Fan Ho s-a îndrăgostit pur şi simplu de oraş şi a început să-i fotografieze scrisori de dragoste. Trăind în zona săracă a Hong Kong-ului, devine subit interesat de stradă, cu mirosurile ei, cu jocurile de lumini şi umbre, cu pulsaţia ei. Într-o vreme când piaţa foto era dominată de studiouri, cu imaginile lor fără viaţă, tânărul chinez avea o cu totul şi cu totul altă abordare a fotografiei, fapt care avea să-l scoată în evidenţă.

Să nu credem, însă, că Fan Ho era alergat din 2 în 2 zile de către măcelări. Din contră, unele dintre întâlnirile sale cu subiecţii erau extrem de agreabile, aşa după cum isi aduce aminte: „M-am întâlnit cu un grup de fete tinere cărora le-am făcut câteva fotografii. Le-a plăcut atât de mult ideea, încât şi-au pieptănat fiecare părul şi m-au rugat să le mai fac câteva”. Fotografia de stradă cu plusurile şi minusurile ei.

Dacă ne întrebăm, şi e imperios necesar s-o facem, ce caută omul acesta într-o fotografie, avem răspunsul direct de la sursă. „Aşteptam ca lumina şi compoziţia să ajungă la o înţelegere fericită şi atunci fotografiam”. Însă, la fel de important, fiecare cadru al lui Fan Ho conţine emoţie, implicită sau explicită. Mai mult, aş spune chiar romantism, fapt care m-a dus cu gândul la dragostea lui pentru Hong Kong.

Oamenii lui Fan Ho

Oamenii cară. Cară alţi oameni, mai mici, cară apă, cară mâncare. Sau trag. Și împing. Trecutul. Viitorul. Sunt tangibili. Numeroase cadre ale lui Fan Ho se dezvăluie pe verticală, şi conferă o fărâmă de vulnerabilitate oamenilor din ele. Şi alt lucru care frapează este liniştea din imaginile sale. Copilul care plânge după ce a trecut de semnul cu „Danger”, aproape neverosimil plasat acolo, o face tăcut. Nu-l auzim. Oamenilor lui Fan Ho li se văd lacrimile doar dacă îi întorci pe dos. Încremenirea clocoteşte de viaţă, dar înlăuntrul ei. Tăcerea strigă, dar în limbajul semnelor.

Se caracteriza drept voyeur, ca de altfel orice fotograf de stradă autentic. Aştepta, câteodată, ore în şir pentru cadrul cel mai bun, iar uneori revenea în acelaşi loc pentru a surprinde ceva şi mai bun decât o făcuse anterior.

În cariera sa, fotograful a primit peste 280 de premii de fotografie. Lucrările sale sunt de găsit în colecţii publice şi private, aici incluzând Biblioteca Naţională Franceză, Muzeul de Artă modernă din San Francisco sau Muzeul din Melbourne. De asemenea, a fost şi actor şi regizor, fiind în această ultimă postură de 27 de ori în 35 de ani.

Între 1958 şi 1965, anii apogeului său, a fost numit de opt ori în primii 10 fotografi ai lumii de către Societatea americană de fotografie. Una dintre imaginile lui, „Aproching shadow”, cea de care va povesteam la inceput, a fost vândută cu suma, record pentru artist, de 48.000 de dolari în anul 2015.

Chiar dacă fotografia un univers oarecum restrâns, marea calitate, în opinia mea, a fotografiilor lui Fan Ho este tocmai universalitatea pe care o capătă personajele sale. Imaginile lui sunt puternice şi singular, însă adevărata forţă, aşa cum am descoperit şi eu când le-am adunat într-un folder, este dată de energia care le uneşte. Pentru că asta se întâmplă când iubeşti cu adevărat fotografia, devii povestitor de oameni, nu făcător de imagini. Când iubeşti fotografia şi când eşti îndrăgostit de un oraş. Fan Ho şi Hong Kong. Înlănțuire „private” şi totuşi publică.

Fan Ho

(c) Fan Ho

© 2016 Fan Ho Estate/Courtesy of Themes+Projects

Pe Cristian Munteanu îl puteţi găsi şi pe Facebook.