Despre cel mai important fotograf de război de origine română se ştiu puţine la noi. Puţine şi, în general, amănunte de can-can. A fotografiat-o pe Marilyn Monroe dezbrăcată, i-a sugerat să se facă blondă (nu mă întrebaţi prin ce minune istoria reţine asemenea detalii), a fost căsătorit cu actriţa Marjie Millar, pare că familia sa era din Braşov, dar el s-a născut în Alliance, Ohio, anii 1916. A murit 84 de ani mai târziu. Însă ar fi atât de nedrept să rămânem doar la atât.

Ai fost vreodată lovit extrem de tare în stomac şi ţi-ai pierdut respiraţia, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi? ”, l-a întrebat Florea pe colegul său de la revista LIFE, John Loengard, în 1993, când vorbeau despre ce înseamnă a fi corespondent de război. Pentru că, deşi nu este la fel de interesant pentru majoritatea consumatorilor de fotografie precum s-o pozezi pe Marilyn Monroe, fotograful de origine română a lucrat pentru LIFE, probabil cea mai mare revistă de fotografie din lume. Mai mult, a fost fotograf de război. Colac peste pupăză, a fost unul extrem de apreciat. Ca să înţelegem şi mai clar, amintesc că între cei 21 de corespondenţi de război pe care LIFE i-a avut în timpul celui de-al doilea război, se mai numărau Robert Capa, Margaret Bourke-White, George Rodger şi W. Eugene Smith.Câteodată ne trimiteau fotografii pe care nimeni nu le ceruse”, scriau editorii de la LIFE pe 5 noiembrie 1945, lângă un portofoliu-tribut al corespondenţilor de război. Trebuie spus că John Florea şi R. Capa au avut câte o pagină întreagă în acest număr aniversar, în timp ce Bourke-White, Rodger şi W. Eugene Smith au trebuit să şi le împartă pe ale lor. Imaginile fotografului de origine română din război şi de după acesta au fost publicate în 32 de numere LIFE, între anii 1942-1946. În primele şase luni ale lui 1945, cadrele lui John Florea au ilustrat 10 articole, iar ale lui Robert Capa doar cinci. Şi, pentru limpezirea completă a eventualelor îndoieli privitoare la Florea, e suficient să ştim că imaginile sale din lagărele de concentrare ale Germaniei naziste fac parte dintr-o colecţie permanentă a Internaţional Center of Photography, New York.

Acum, că ştim despre cine vorbim, să ne familiarizăm cu începuturile fotografului John Florea. Primul său loc de muncă, din câte ştim, a fost la San Francisco, Examiner – unul dintre cele mai mari ziare ale oraşului. La numai 25 de ani, devine unul dintre fotografii angajaţi la LIFE Magazine. Este extrem de atras de high-LIFE-ul american, fotografiind celebrităţi ca Marilyn Monroe, Garry Copper, Ingrid Bergman, Rita Hayworth şi alţii. De altfel, legenda spune că era în camera obscură, developând imagini cu actriţa Jane Russell, în clipa în care a auzit, la radio, că japonezii au atacat Pearl Harbour. Imediat, şefii LIFE au hotărât ca fotograful de origine română să meargă în San Diego, la o bază militară. Reportajul făcut acolo de Florea, „A day în the LIFE of the Marine Carps Raiders” a fost impresionant, şi aşa John a devenit unul dintre primii corespondenţi de război ai Americii.

Misiunea sa a fost să urce la bordul portavionului Essex, şi să fotografieze viaţa de zi cu zi a soldaţilor. Avioane doborâte, bombe cu mesaje pentru japonezi, imagini aeriene cu invazia din Tarawa, toate îşi găsesc calea către paginile LIFE. Şi totuşi, cadrele lui Florea încă au ceva naiv în ele, mai ales din cauza faptului că oceanul nu reprezintă un adevărat câmp de bătălie. Războiul încă îi era străin – pare un fotograf care a schimbat mediul, dar nu şi stilul, umorul era încă prezent. „Ţin minte că am spart o mulţime de obiective. Era destul de greu să alergi cu aparatele foto, iar când bombele începeau să fluiere pe aproape, trebuia să te arunci pe punte, pe burtă”. Însă de îndată ce ajunge pe Frontul de Vest, prima luptă la care a participat fiind „Battle of the Bulge”, se produce o maturizare într-un ritm dement. Gonind după adăpost în timpul bombardamentelor, târându-se prin noroi pentru a fi o ţintă cât mai greu de nimerit, fotografiile lui Florea devin crude, nestudiate, magnetice, redând fidel frica, frăţia, confuzia, acelor zile. Încet, aproape pentru a nu deranja, moartea îşi face loc în cadrele sale. De altfel, marşul său prin Europa, alături de trupele americane, aveau să-i prilejuiască imaginile iconice. O nemţoaică stă pe o bordură, având în spate tot ce îi mai rămăsese din casa din Koln-ul bombardat, plus un căţel, copiii care trag cu ochiul la Jeep-urile americane, şi, poate cea mai puternică, imaginea unui soldat adolescent de doar 15 ani, luat prizonier de aliaţi.

Ororile pe care fotograful le-a văzut au continuat să-l şocheze pe măsură ce războiul continuă. Masacrul de la Malmedy, acolo unde 84 de prizonieri americani au fost ucişi de trupele naziste. În aprilie 1945, Florea a ajuns în tabăra de prizonieri Stalag 12-A, unde, deşi deţinuţi de doar 3 luni, soldaţii erau mai aproape de înfăţişarea unor schelete. Imensitatea tragediei provocată de Germania lui Hitler a ieşit la iveală în clipa în care lagărul de la Nordhausen a fost descoperit. John a încercat să cuprindă incomensurabilul, fotografiind nu numai corpurile celor morţi, ci şi impactul genocidului asupra celor rămaşi. În cele din urmă, LIFE a ales să publice numai o singură fotografie, considerată emblematică, în care 3.000 de corpuri se întind pe toată suprafaţa cadrului. Această ultimă experienţă îl marchează atât de profund, încât în 1993, la aproape 50 de ani distanţă, declară: „Lumea nu ştie de câte ori am revăzut în minte fotografiile pe care le-am făcut atunci. Era teribil să retrăiesc, de fiecare dată”.

După doi ani în care s-a plimbat de mână cu grozăvia războiului, John Florea se întoarce în America, la plăcerea de a fotografia celebrităţile Holywood-ului. În 1949, în urma unei certe violente cu editorul executiv al LIFE, Wilson Hicks, este dat afară. Prilej cu care se lasă de fotografie, începând o nouă carieră, în domeniul cinematografiei, de data aceasta. Din 1960 până la mijlocul anilor ’80, produce, scrie, regizează pentru 130 de show-uri TV, printre cele mai cunoscute fiind „Highway Patrol”, „Sea Hunt”, „ChiPs”, „Mission: Impossible”, „The Dukes of Hazzard”, „MacGyver”.
M-am reîntors la viaţă într-un mediu care mă făcea să mă simt bine, dar niciodată nu voi fi ţinut minte pentru asta. Singurul lucru pentru care lumea îşi va aminti de mine este ceea ce am făcut în război, pentru LIFE”.

Pe Cristian Munteanu, îl puteţi găsi şi pe Facebook.