Povestea fotografiei: În spatele Norilor, oare cine S-ascunde?

Te invitam într-un articol recent să ni te alături de 1 martie la vernisajul expoziției ACQUA TERRA UOMO, semnată Costin Irimia, de la ora 18:30. Tot acolo te anunțam că vedeta expoziției va fi un print de 1m pe 1 m, a cărui poveste o vei afla săptămâna aceasta.
Te lăsăm așadar în compania lui Costin Irimia și a poveștii din spatele acestei imagini:
“Maican…, bine că n-am rămas peste noapte la Yeni Sale.
Cum așa?!
MOARTEA trona deasupra cetății…”

Pe la începutul verii lui 2013 am plecat din București împreuna cu fotograful Gheorghe Dumitru Maican, la ideea sa, pentru o scurta excursie de două zile la gurile Deltei. Urma să fotografiem ruinele cetații Yeni Sale, cetate construită de venețieni în urmă cu patru veacuri.
Am plecat de la studioul lui Maican dis-de-dimineață, în acordurile unei melodii cu refrenul: “Dimineața pe răcoare, eu stau cu fața la soare, și mă uit pă ceriul mare…”. Ne-am uitat si noi “pă Ceriul mare” și nu era nici pic de nor, vremea se anunța superbă. Drumul de 300 de kilometri l-am parcurs pe nesimțite, în muzică si povești. Ne-am oprit doar pe colinele Dobrogei unde m-am apropiat tiptil cu camera foto de niște oi care pasteau linistite lângă un grup de eoliene. “Două păini” a spus zămbind Maican când a văzut ceea ce am fotografiat.
Ajungem la Yeni Sale în jurul orei 11. Din păcate, deși cerul era senin, atmosfera de acolo era încărcată de vapori, lucru nu foarte potrivit pentru pozat. Curtăm cetatea preț de vre-o oră și tragem fiecare câteva cadre, relativ nemulțumiți. Se încețoșase și norii începuseră să apară dintr-o dată, prevestind o ploaie ușoară. La primele picături am plecat, cu gândul să înoptam pe undeva prin apropiere și să revenim a doua zi, poate cu mai mult noroc. Fiind zgârcit cu pelicula, eu am tras doar 5 cadre, toate pe film diapozitiv, lat.
Plimbarea pe dealul cetății ne-a făcut o foame teribilă, așa că am plecat să îndeplinim cu succes măcar cel de-al doilea obiectiv al excursiei, la fel de artistic ca și primul: să mâncăm un borș pescăresc autentic. De la Jurilovca la Babadag, ne oprim pe la toate cârciumile. “Borș pescăresc??!” suntem întrebați cu uimire de fiecare dată, de parcă eram în deșert și nu în Delta Dunării. În mod paradoxal, n-am reușit să găsim borșul visat pe nicăieri. La Babadag ni se oferă cu amabilitate un file de Pangassius. Ne-am enervat și am decis brusc să ne întoarcem în București. Pe drum ne-am mai oprit la niște benturi, pe undeva pe lângă Slobozia, unde Maican fotografiase prin anii ’80 niște pescari cu barbă, foarte fotogenici. Am întrebat de ei prin sat, însă de mult erau oale si ulcele. Spre seară ajungem în București după o călătorie așa și așa.
Peste vreo lună, mă uit pe filmul developat, fără a avea mari speranțe. O poză mi se pare totuși interesantă, atât ca atmosferă cât și din punct de vedere compozițional. O convertesc în alb și negru, accentuindu-i dramatismul și măresc puțin contrastul. Mă declar mulțumit că după 700 de kilometri nu m-am ales chiar cu mâinile goale. Montez fotografia într-un tablou de dimensiuni modeste, pe care l-am expus apoi la Hyphen Gallery. Mai trece o lună și într-o seară de august, destul de târziu, după apus, primesc vizita unui prieten. Îi arăt ce mai e nou prin expoziție. Văzând poza cu Yeni Sale exclamă sincer: “Asta este terifiantă!”. “De ce? Ai ceva împotriva pozelor alb-negru?” îl întreb eu ușor surprins. “Nu, n-am nimic cu fotografiile în alb-negru, ba chiar îmi plac…” spuse, “Dar craniul de deasupra cetații pare atât de real!”.
Când a spus cuvântul craniu, îl văd și eu dintr-o dată, revelat în toata măreția sa demonică, uriaș, privind în jos, puternic si amenințător. Anatomic era atât de perfect! Se vedea până și fontanella sau “moalele capului” cum i se spune in popor, neînchisă, așa cum o mai au unii. Îi lipsea doar maxilarul, desprins și pierdut acum oare câte mii de ani… La baza piramidei nazale se vede cu claritate o cruce. Într-adevăr, in acest cotext, cuvântul terifiant e palid!
E trecut de ora nouă seara. Nerăbdător, pun fotografia pe blogul 1001 Fairytales, împreună cu povestea ei. Postez articolul, și WordPress, ca de fiecare dată, îmi comunică numărul articolului postat și mă răsplătește aleator cu un citat celebru. “Felicitări, este cel de-al 66 articol pe care l-ați postat.” Iar citatul a fost: “I TRY TO LEAVE OUT WHAT THE OTHERS SKIP”. By Elmore Leonard, un scriitor American specializat în genurile western, crime fiction și suspense thriller, cunoscut pentru nuvelele care au devenit apoi fimele “Hombre”, “Get Shorty”, “Out of Sight” sau “3:10 to Yuma”.
Leonard Elmore se stinge din viață, în urma unui atac cerebral, pe 20 August 2013, în casa sa din Bloomfield Hills, suburbie a orașului Detroit, la numai 6 zile după ce un computer, din cine știe ce fermă de servere, aloca un citat al său unei fotografii terifiante, facută într-un alt colț al lumii si desprinsă parcă perfect dintr-un afiș al unuia dintre filmele sale.
În luna a 6-a din anul 2013 am făcut o fotografie în care niște nori adunați dintr-o dată pe cerul senin iau forma unui craniu, cu o cruce la baza piramidei nazale si privind amenințător de deasupra ruinelor unei cetăți seculare. Oare tigva stravezie, precum si toata strania sa poveste prevestește ceva? Sa fie semnul unui lucru rău pe cale să se întămple, sau sunt doar niște simple coincidențe țesute pe firul năstrușnic al imaginației atat a celui care a fotografiat dar și a celor care privesc fotografia? Cine suntem noi ca să putem răspunde cu certitudine unor astfel de întrebări, explorând cu nonșalanța limita realului? Poate că nu suntem nimic altceva decât praf diafan de stele, care prin cine stie ce imprejurare a luat o anumită formă, întocmai ca și norul din fotografie și suntem înzestrați la randul nostru cu tot atâta ființă. Iar stelele, ele însele, uneori se joacă.
Costin Irimia
Nota:
Titlul acestei fotografii răscolitoare a fost dat de catre regretatul epigramist Gheorghe Popescu Ger.