un interviu* de Andrei Baciu

Fotografii document, imagini inedite şi multă discreţie. Aşa îl putem caracteriza, în câteva cuvinte, pe fotograful Vlad Dumitrescu. Să-l cunoaștem mai îndeaproape:

#1 Să începem cu începutul: cine ești, de când faci fotografie și, mai ales, de ce?

Sunt un brașovean, născut în 1978. Fotografie fac din 2008 când, la insistențele soției mele, am cumpărat de la o rudă de-a mea un aparat foto Sony. Fotografia m-a cucerit repede prin emoțiile pe care mi le oferă de fiecare dată când sunt, cu aparatul în mână, în preajma unui subiect care îmi place. Acele emoții îmi dau mie răspunsul la întrebarea „de ce?”.

#2 Pare-mi-se că ești o prezență destul de discretă pe site-urile românești de fotografie. Cum așa?

Așa este, dar din păcate nu am un răspuns concret. Poate din cauză că am observat că mai toate site-urile de fotografie pe care am fost activ la un moment dat presupun foarte multă socializare, pentru care nu am avut niciodată prea mult timp. Consideram chiar câte o dată că socializarea este, pe aceste site-uri,  mai importantă decât partea fotografică.

portret interviu

#3 Care este drumul pe care îl parcurgi de la întâlnirea cu o persoană până la a o fotografia? Când și cum simți că a sosit momentul să declanșezi? Faci mai multe fotografii sau doar una? Ulterior, păstrezi legătura cu cei fotografiați?

Neexistând două persoane identice, acest drum este întotdeauna diferit. Ceea ce urmăresc mereu este să fac persoana fotografiată să se simtă ea însăși în preajma mea. Acest lucru este pentru mine extrem de important! Câteodată reușesc de la prima întâlnire, câteodată îmi ia mai mult timp dar, când simt că am reușit, fotografiez. Nu unul, mai multe cadre, de obicei, dar de cele mai multe ori nu am avut la final de ales între două. Indiferent de câte cadre făceam, unul singur îmi plăcea. Da, întotdeauna încerc să păstrez legătura cu persoanele fotografiate. De cele mai multe ori reușesc.

#4 Fotografia „Victoria și pisica” degajă o copleșitoare sensibilitate. Poate deoarece nu prezintă, să zicem, 1/320s din viața unui om, ci întregul său destin. Ar fi grozav dacă ne-ai spune, spre exemplificare, istoria ei.

fotografie

Această poză am făcut-o la a doua întâlnire cu Victoria. Prima dată am vizitat-o în 2009, chiar înainte de Crăciun. Într-o plimbare prin satul Șirnea i-am vazut casa la un moment dat. O casa tradițională, specifică zonei. Contrasta puternic cu noile pensiuni constuite recent. Ea cu soțul ei m-au primit atunci și am povestit. Am făcut și în acea primă vizită niște poze și i-am/ mi-am promis să o mai vizitez.  Am reușit să mai ajung pe acolo după patru luni. Îmi aduc aminte că în camera erau cel puțin patru pisici și am întrebat-o câte pisici are. Mi-a răspuns că doar una și apoi a început să râda. Apoi cumva totul a decurs fără cuvinte. Una dintre pisici i s-a urcat în brate și… asta a fost. Victoria a murit, din păcate, la începutul acestui an, iar soțul ei a plecat la niște rude în alt sat. Casa este acum părăsită. Ca multe altele din acea zonă…

#5 Fotografiile pe care le faci au o netă valoare terapeutică pentru cel care le privește sau, mai bine, le receptează. De ce crezi că se întâmplă aceasta? Se poate vorbi despre ceva similar și pentru autorul lor?

Nu știu să zic cum văd în general privitorii pozele mele și ce efect au ele asupra lor. Știu că unii le consideră triste. Eu nu le văd așa. Poate pentru că eu știu povestea adevarată. Nu de puține ori oamenii pe care îi fotografiez mi-au zis ca și-ar dori încă o viață și daca li s-ar da, ar trăi-o la fel ca aceasta. „Aș mai vrea o viață să o traiesc pe dealurile astea”, este o fraza care mi-a rămas în memorie. Ar trăi-o din nou în aceleași minunate locuri, înconjurați de aceiași oameni. Poza arată doar o parte foarte mică din această realitate. Aceste mici părți nasc, cred eu, în mintea privitorilor, povești triste.

#6 Mi se pare limpede că fascinația uluitoare pe care o exercită imaginile tale și căldura pe care o emană se datorează faptului că fotografiezi nu indivizi, ci oameni și, mai mult de atât, suflete de oameni. A spune deci despre imaginile tale că sunt toate la fel – e drept, formal și de la distanță așa pot părea – e totuși ca și cum ai spune că toate zilele sunt identice, pentru că toate încep cu un răsărit și se termină cu un apus. Acestea fiind zise, care este explicația faptului că, așa cum o spune și titlul blogului tău, fotografiile tale sunt doar cu și despre oameni? Nu te atrag și alte genuri sau timpul este marea problemă?

Îmi plac și alte genuri de fotografie și fac, când am ocazia, dar cel mai mult îmi plac fotografiile cu oameni. Mi se pare că ei schimba total o poză, fie dacă sunt prezenți sub forma unui punct mic în depărtare într-un peisaj, fie dacă întreaga poză înfațișează doar o mână. Adaugă emoții, suflet… Asta îmi doresc să fac și în continuare. Bineînțeles că și timpul este o mare problemă dar, dacă aș avea mai mult, sunt sigur că cea mai mare parte din el aș dedica-o tot oamenilor.

#7 Vlad, Dumnezeu apare în fotografiile tale?

Cred că în aceeași măsură în care îi place să se arate în multe alte lucruri. Cu siguranță este prezent în viața oamenilor din fotografiile mele. Poți să vezi asta clar în felul lor de a fi, în obiceiurile lor, în modul lor de a vedea viața, în frumusețea peisajelor în care trăiesc.

foto traditii

#8 „Acel tao care poate fi învățat de la altcineva nu este adevăratul tao”, spune înțeleptul chinez. Similar, dincolo de aspectele ei tehnice și de gramatica sa vizuală, fotografia nu mai poate fi predată/învățată. Care să fie motivele?

Toate lucrurile au rezultate frumoase numai dacă pui un pic din sufletul tău în ele, iar asta nu poate fi predat. Fiecare om traiește un lucru în mod diferit și nu cred că ar trebui să urmeze pe cineva în a-l exprima. Poate doar în a învăța să-l exprime.

#9 Ce părere ai despre maeștrii spirituali/fotografici? Care este rolul lor în devenirea unui om/fotograf și cum crezi că trebuie abordată chestiunea riscului de a deveni doar un epigon al celui admirat?

Cu siguranță acești oameni au ajuns unde au ajuns urmându-și drumul lor… Multe trăiri minunate ei le-au avut când au fost singuri. Învățând de la ei esențialul, consider că este important să iți urmezi drumul tău, să reușești să te exprimi în felul tău.

fotografia documentara fotografie

#10 Descrie-ne, rogu-te, cea mai frumoasă fotografie pe care nu ai făcut-o!

Știu că toate fotografiile pe care le-am făcut până acum a fost „să fie” să le fac. Au fost desigur momente în care mă aflam în fața unor lucruri minunate și din punct de vedere fotogenic și nu am scos aparatul din mai multe motive (nu se putea sau pur și simplu nu am vrut). Dar nu mi-a părut niciodată rău. Eu cred foarte mult în acel „nu a fost să fie”. Nu mă gândesc acum la nicio fotografie nefăcută.

#11 „Naționalism”. Iată un cuvânt mare. Sau poate nu astfel de cuvinte sunt mari, ci noi am rămas prea mici pentru ele. În fotografiile tale se citește o certă compasiune pentru oamenii din ele, ceea ce mă face să îmi amintesc că, de fapt, a fi naționalist înseamnă, simplu, a-ți păsa și a-l iubi pe cel de lângă tine. Care este perspectiva ta, cât se poate de franc vorbind, despre satul românesc și despre capitolul „România”?

Cum am mai spus-o în repetate rânduri, eu sunt foarte bucuros pentru că traiesc în această țară. Magia acestei țări se naște și din peisajele ei, dar mai ales din căldura oamenilor care trăiesc în satele răspândite de la foarte aproape de mare, până departe în inima munților. Fiecare regiune iși are obiceiurile ei specifice, muzica ei, precum și povestile ei, care împreună alcătuiesc această carte numită „Romania”. Dar trebuie să recunosc că privesc cu tristețe cum, de la o zi la alta, ceva se schimbă, odată cu globalizarea care taie din ce în ce mai adânc în tradițiile noastre. Mă deranjează nepăsarea oamenilor, faptul că tinerii au ajuns să râdă de bătrânii care încă mai simt românește. Au ajuns aceștia să spună că nu mai pot respecta unele obiceiuri, pentru că „te râde satul”. De ce? Îmi este foarte greu să înțeleg…

#12 În final, ce altă întrebare ți-ai fi dorit să-ți adresez și, evident, care este răspunsul tău la ea?

Poți să mă întrebi dacă am pe cineva căruia vreau să îi mulțumesc pentru ajutorul dat în fotografie. Răspunsul ar fi că da, tot acelei persoane care a insistat să iau prima dată aparatul foto în mână, soția mea. M-a suportat în tot acest timp, a venit cu mine de nenumărate ori pe dealuri, a împărțit cu mine fiecare emoție. Îi mulțumesc! Este minunat să ai pe cineva cu care să împarți micile bucurii pe care ți le oferă fotografia, cum, de fapt, este minunat să ai pe cineva cu care să împarți orice bucurie din viață.

Mai multe fotografii realizate de Vlad Dumitrescu.

*Interviu preluat din revista online de fotografie Foto4all.


Produse