Povești foto : Vară în Paradis

Postat de: Andrei Baciu Andrei Baciu

Se umple de lumină ceața, se umple de lumină și te protejează de asperitățile lumii, de realul acesta, în fapt, atât de ireal. Și ce e Paradisul însuși, dacă nu locul unde nu mai sunt asperități, nici în afară, nici înăuntru, unde oamenii nu mai au colțuri și colți? Unde însuși Dumnezeu nu mai plânge?

E ușor să uiți de Paradis, totuși. Și, oricum, ce-ar putea face în acest sens niște amărâte de fotografii, precum cele de față? Pierdut prin praful zilelor, printre ceea ce numim realități, poți ajunge a-l socoti doar o poveste. Doar că se mai întâmplă, în tâmplă, în piept, să vezi de departe un lucru. Te apropii de el și constați că nu e deloc ce părea nu altcândva decât adineauri – după cum nici tu s-ar putea să nu fii ce aveai impresia că ești. După cum nici cerul, dacă-l privești suficient. După cum nici florile.

În plus, poveștile or fi ele povești, dar nu cumva sunt mai vii, cu adevărat vii, decât mortăciunile acestea de realități preambalate, de care nu mai scăpăm odată și care nici măcar în tomberon nu mai încap (de, plasticul are nevoie de sute de ani spre a se topi pământului)?

peisaje superbe fotografia de peisaj peisaje superbe

Și, serios acum (vedeți că fraza e cam lungă, fix o sută de cuvinte,  însă e ultima întrebare, garantez), nu e posibil ca astăzi, când poveștile cu Făt-Frumos, cel care, în loc să o omoare ca să termine odată cu ea, o vindecă pe Scorpie, dușmana lui de moarte – nu și invers –, când poveștile nu mai au loc de supereroii din superfilmele de superlarg consum și superdesenele superanimate cu supermonștri, unde nimeni nu mai are milă de nimeni, nu e deloc posibil ca fotografia să se fi ivit ea ca să ne șoptească ce altădată ne spuneau ele?

A trecut vara, acum, când scriu aceste rânduri. Mi-e dor de Paradis. Mi-e dor de Paradis. Sunt duse demult cele câteva zile petrecute la cort, pe dealurile din Holbav. Doar ochii lui Nicușor – eternă reîntoarcere.