Dupa ce a absolvit științele politice, având o pasiune puternică pentru fotografie, Yvonne de Rosa s-a dus să studieze la Londra, la Central Saint Martin, după care a absolvit un masterat în fotojurnalism , la London College of Communication .

Fotografia reprezintă pentru ea instrumentul care o poartă dincolo de estetica pură a reprezentării și care o conduce spre a fi pasionată de studiul ființei umane .

Primul ei album a fost cel cu o serie de fotografii de la un spital de psihiatrie , unde a lucrat ca voluntar timp de trei ani. Despre aceste imagini dar și despre Yvonne, aflăm și în interviul de mai jos, acordat cu ceva timp în urmă pentru revista FOTO4all.

Imagini aparte, imagini cu stare, fotografii în care întâi impresionează atmosfera, după care suntem confruntați cu povestea.

Crazy God

#1 Ai abandonat științele politice pentru Fotografie. Cum de s-a întâmplat asta?

De fapt nu am abandonat. Am făcut studiile până la capat și chiar mi-a placut foarte mult. Aș fi putut să continui pe acel drum și să îmi fac o carieră în cadrul universității, însă am ales să merg pe o cale mai creativă și am făcut artele la Colegiul Central Saint Martins din Londra. A fost amuzant într-un fel ca background-ul meu era total diferit de al celorlalți, asta m-a ajutat însă să îmi dezvolt o viziune proprie.

#2 Te-a ajutat mediul în care ai crescut să îți dezvolți într-un fel sau altul latura creativă?

Da, categoric. Eu vin din Napoli, unul dintre cele mai creative orașe din lume (râde). Acolo nu se acorda neapărat o atenție anume artei sau fotografiei, care presupunea în primul rând realizarea de imagini de la diverse evenimente, însă lumea este creativă în tot felul de alte moduri și inventează tot soiul de lucruri, astfel încât să treacă mai ușor viața într-un oraș plin de dragoste și energie, dar pe de altă parte și violent și corupt.

#3 Ce reprezintă fotografia pentru Yvonne de Rosa?

Fotografia este pentru mine un limbaj. Este o cale de a comunica ceva ce nu pot adesea exprima prin cuvinte. O imagine îi poate ghida pe privitori catre a gândi despre ceva, pentru ca apoi să îi lase ușor, ușor să înțeleagă conceptul respectiv.
Odata ce vezi ceva, odata ce simți ceva în felul ăsta, îl păstrezi cu tine ca și cum ar fi al tău, ca și cum ai fi fost în acel loc, experimentezi culoarea sau dragostea. Iar asta se întâmpla foarte rar atunci când asculti o poveste de exemplu.
Evident, trebuie să fi sensibil și deschis. Sunt destui oameni care nu pot experimenta lumea în acest fel și ar putea crede că spun cele de mai sus doar pentru că sunt fotograf.
Dar așa simt adesea și îmi place când se întamplă asta.

#4 Cum crezi că ți-ai dezvoltat sensibilitatea vizuală pe care în mod evident o posezi?

Mulțumesc frumos pentru cuvinte, dar nu am nici cea mai vagă idee. (râde) Mă bucur că voi sunteți de părere că o posed.

#5 După parerea ta, care ar trebui să fie cea mai importantă calitate a unui fotograf?

Onestitatea față de povestea relatată. Mi se pare excelent atunci când cineva relatează în imagini o poveste, nu neapărat încercând să fie obiectiv, dar în care nu manipulează subiectul astfel încât imaginea să placă mai mult, să fie mai atrăgătoare pentru public.

#6  Sunt fotografiile tale o extensie a propriei persoane?

Da, „poartă” cu ele părerile mele.

#7 Care sunt lucrurile care te inspiră cel mai mult?

Cred că experiențele pe care le-am avut de-a lungul timpului. Și îmi plac atât de mulți fotografi. Unii dintre ei fac niște lucruri de-a dreptul uimitoare.

#8 Ce ți se întâmplă mai des? Să îți vină ceva în minte și să ieși în mediul imaginat, încercând să redai respectiva emoție, respectivul mesaj etc. sau să ieși pur și simplu la fotografiat în ideea că va aparea ceva care să-ti atragă atenția și care să merite imortalizat?

În general încerc să îmi planific ce urmează să fotografiez, însă de foarte multe ori planurile se dau complet peste cap. (râde)

#9 Povestește-ne, te rog, despre proiectul ”Crazy God”.

Aveam 18 ani și am fondat împreună cu niște prieteni un ONG care să vină în ajutorul persoanelor instituționalizate acolo. Am lucrat pentru asta 3 ani și mi-a plăcut foarte mult experiența, oamenii cu care am lucrat, oamenii pe care i-am întâlnit. Am realizat însă destul de târziu ca de fapt toată munca asta era, nu neapărat în zadar, dar în orice caz însemna destul de puțin, pentru ca de îndată ce plecam, oamenii rămâneau singuri din nou. Zi după zi, timp de 3 ani. După cei trei ani a fost adoptată o lege prin care azilul a fost în cele din urmă închis. Gata cu oamenii care ajungeau acolo și nu mai aveau absolut nicio șansă să iasă. Era ceva obișnuit să întrebi persoane de acolo, în vârsta de 65 de ani, câți ani au și să-ți răspundă că au 23. Aceea era vârsta la care fuseseră instituționalizați… Și nu erau doar oameni cu probleme. Am întâlnit persoane care ajunseseră în azil pentru că erau orfani, fie că le muriseră parinții, fie că fuseseră pur și simplu abandonați după o sarcină nedorită…
După facultate, după studiile de la Saint Martins, am vrut să spun povestea lor lumii, fără a le folosi chipurile, fără a-i exploata în vreun fel. M-am folosit de clădirile abandonate ca o metaforă a abandonului pe care ei îl suferiseră de-a lungul vieții. M-am folosit de culori astfel încât tonul redării să fie și pe cât se poate de pozitiv. Am vrut ca imaginile să nu inducă depresie, ci frumusețe.
Creierul înregistrează întâi ceva pozitv și apoii întelege că este vorba despre un loc care încă poartă drama acelor vieți. Am vrut să folosesc o cameră pe format lat, dar planul nu a funcționat (nu am primit acces pentru a intra în clădire, nici acum nu știu de ce), așă ca am realizat proiectul pe film de 35mm. Culorile au ieșit însă minunat, la fel și contrastele.

#10 Cartea ta a câștigat locul I în cadrul IPA. Cum a fost feedback-ul? Dar titlul? De unde a venit?

Feedback-ul a fost excelent și mai mult, am avut șansa de a-l întâlni astfel pe unul dintre prietenii mei cei mai dragi din lumea foto, Hossein Farmani, o persoană extraordinară.
Titlul nu a fost ideea mea cu adevărat. Pe unul dintre pereți era scris ”Dio Pazzo”, care înseamnă Dumnezeu Nebun (Crazy God). Mi s-a părut că are sens. Acei oameni pesemne că au crezut că Dumnezeu este nebun dacă îi lasă să trăiască o asemenea viață.

#11 O poveste mai mult decât emoționantă, o dramă din care radiază frumusețea. Cum ai reușit?

Mulțumesc din nou pentru cuvinte. Mi-am dat toată silința să iasă și deși nu a fost așa ușor, se pare că am reușit.