Cu Fuji X100S prin Norvegia sau filozofia fotografiei de călătorie

Sunt o fire curioasă. Nu este o aptitudine nemaiîntâlnită și nici o caracteristică ieșită din comun dar, dintre toate trăsăturile speciei umane, curiozitatea este cea de care sunt cel mai legat; este cea care mă împinge către necunoscut. De foarte multă vreme mă mistuia o fascinație deosebită pentru țările nordice, astfel că, în urmă cu câteva luni, am conceput alături de trei prieteni foarte buni un plan de a vizita măcar o parte din ce au ele de oferit. Am ales Norvegia, considerând-o cea mai reprezentativă.

Zis și făcut, biletele de avion cumpărate, mașina închiriată, traseul de la Oslo la Bergen și retur stabilit, cazare rezolvată. Mai rămânea un singur detaliu de stabilit – cum voi documenta călătoria? Am hotărât ca vreau să traiesc cât mai mult emoția călătoriei și să nu fac din fotografie un scop în sine ci mai degrabă o unealtă complementară acesteia. Voiam să fiu prezent, nu să îmi pierd vremea cu nasul vârât într-un ecran, plimbându-mă prin pagini întregi de meniuri. Voiam să fiu mobil, nu să car după mine un rucsac care să cantarească aproape cât un copil de 7 ani. Detin un DSLR, dar hotărâsem sa nu îl iau cu mine. De ce? Pentru că e greu, pentru că nu e discret, pentru ca e prea bun și face prea multe. Astfel am ajuns la concluzia că am sa iau cu mine un aparat pe film mecanic. Pentru că e simplu, pentru că are puține setări și toate sunt la-ndemână, pentru că ma privează de ”privilegiul” de a-mi vedea pozele. Din punctul meu de vedere un aparat pe film este aparatul ideal de călătorie deoarece, odată ce ai învățat să îl folosești și să interpretezi lumina – lucru care, după ce ai tras căteva zeci de role, îți oferă aproape aceeași siguranță ca revederea instant a cadrului digital – te eliberează de toate distragerile pe care companiile foto le-au implementat în aparatele lor în ultimii zece ani.
Eram mulțumit de decizia mea. Cumpărasem cateva role de film. Totul era stabilit. A intervenit însă curiozitatea. Auzisem că există totuși un aparat care ar putea să îmi ofere toate avantajele capturii digitale fără a renunța la frumoasa simplitate a unui aparat pe film, un aparat creat cu gândul la călători și la fotografii de stradă – Fuji X100. Știam de el de mai demult (încă de la prima iterare) dar parcă niciodată nu mi-am dorit mai mult să îl incerc decât acum când se apropia plecarea. Voiam să îl testez în mediul lui natural, să îi pun la încercare reputația și să îi testez limitele, dar mai ales, voiam să vad dacă se poate compara cu aparatul pe film. Grație celor de la F64 am primit în testare a doua iterare a aparatului – Fuji X100S.
Astfel că am pornit în călătorie ca să descopăr Norvegia și aparatul în acelaș timp. Țin să menționez că nu am fost interesat și nici nu am testat funcțiile ascunse ale camerei, toate acestea se pot găsi atât în manualul de utilizare cât și în alte review-uri și site-uri de specialitate; eram mult mai interesat însă de modul general de funcționare al aparatului, cât de accesibile sunt setările esențiale,dacă autofocus-ul este de încredere, care este calitatea fișierelor JPEG (da, JPEG… voi menționa mai târziu de ce), cum impresionează culorile. Că veni vorba de manual, menționez că nu l-am citit; cunoșteam căteva detalii despre aparat, câteva setari esențiale pe care le-am fixat la început și au rămas în mare măsură nealterate de-a lungul călătoriei.

Prima zi impreună cu Fuji X100S a decurs în felul următor: M-am suit la 5 dimineața într-un autocar către București și am ajuns în jurul orei 1 la sediul F64. Am primit apratul; gândesc ”hmmm, mai ușor decât mă așteptam și totuși, parcă și mai solid”. L-am verificat – totul părea în ordine – dar nu am mai avut timp să mă joc cu el, nici să stau la discuții sau să cer sfaturi, aveam un zbor de prins. Ajung în aeroport, trec cu brio de controale și mă așez cu prietenii la masă în zona duty-free în așteptarea zborului. Hotarăsc să introduc cardul de memorie în aparat și să îl încerc. Încă de la primele cadre am observat o trăsătură specifică aparatelor profesionale Fuji ( mă refer atât la cele din seria X cât și la demult uitatul Fuji Pro S5) și anume redarea extrem de plăcută și naturală a diferitelor tonuri ale pielii și asta chiar în condiții de iluminare complexe. O altă caracteristică ce merge mână în mână cu precedenta este balansul de alb automat uimitor de intuitiv; aparatul reușește de cele mai multe ori să găsească echilibrul ideal de temperatură și tentă în condiții mai mult decât nefavorabile, cu combinații de variate surse de lumină artificială și naturală, situații în care alte aparate s-ar îneca. Un alt lucru ce l-am observat este că, atunci cand folosești vizorul optic, nu ai niciodată siguranța deplină ca ești focalizat pe ce ți-ai dorit, poți numai să ai încredere în aparat când îți spune că dreptunghiul verde care se află undeva la limita dintre subiect și fundal (uneori) este dovada că ai focalizat pe subiect și nu pe planta, zidul, pisica, sau tornada din spate; rateuri în focalizare au fost, puține și din ce în ce mai rare pe măsură ce m-am obșnuit cu aparatul, și orice nesiguranță era complet eliminată odată pornit vizorul electronic.

Tot în prima zi am făcut cunoștintă și cu uimitoarele performanțe ale aparatului în condiții de iluminare slabă; asta desigur după ce mi-am dat seama că ISO 800 nu era sensibilitatea maximă de care era capabil aparatul ci numai limita la care rămăsese setat înainte să-l primesc. L-am fixat pe Auto-ISO 3200 cu viteza minimă preferată pe 1/100 și cam așa a rămas pe toată durata excursiei. Au fost dăți când am schimbat pe 1/15, pentru situații când puteam să trag cadre din poziție stabilă. Acestea fiind zise diferența de zgomot dintre 800, 1600, și 3200 a fost aproape imperceptibilă.

În a doua zi am descoperit căt de importantă este funcția Auto-Dynamic Range. Aceasta permite aparatului să producă fișiere ce pastrează mult mai bine detaliile în zonele luminoase, acestea arzându-se parcă mai greu și cu o estetică similară fotografiilor pe film (puteți să mă credeți cand spun asta pentru că eu lucrez mai mult pe film decât pe digital).
Un alt lucru ce l-am aflat în a doua zi este că micul Fuji este foarte capabil în a fotografia lucruri mici, totuși, odată pornit modul macro, autofocus-ul tinde să ”vâneze” prea mult după subiect. Pentru această problemă există însă două soluții: prima reprezintă comutarea manetei de selectare a modului de focus pe poziția M și focalizarea manuală cu ajutorul inelului de focalizare, cealaltă presupune apropae acelaș lucru dar în locul folosirii inelului se poate folosi butonul AEL/AFL din spate, care va focaliza rapid pe punctul central și va bloca focalizarea pe acea distanță până la o apasare ulterioară a butonului. O notă despre inteligența cu care a fost proiectat aparatul este că nu poți folosi niciodată modul macro cu vizorul optic, deoarece eroarea de paralaxa ar fi mult prea mare pentru a putea fi compensată de acesta, scutindu-te astfel de cadre prost compuse.

În a treia zi a excursiei am ajuns în ce consider a fi elementul meu. Treceam cu mașina de-a latul Norvegiei, un ținut brăzdat de munți, râuri, lacuri și, nu în cele din urmă, fiorduri (sau fjorduri). Am testat la maxim capabilitățile aparatului în domeniul meu preferat al fotografiei – peisajul. Am fost plăcut surprins de culori; modul de simulare al filmului Fuji Velvia (un film dedicat fotografiei de peisaj) este cel mai potrivit pentru astfel de fotografii dar am observat că uneori oferă cadrelor o accentuare a culorilor greu de ținut în frâu, introducând prea mult albastru în zonele umbrite ce reflectă numaicerul senin. La reușita peisajelor a contribuit de asemena și Dynamic Range-ul foarte mare de care am vorbit mai devreme.

Mai târziu, în seara aceleiași zile, am aflat cât de important poate fii uneori să citești totuși manualul de utilizare. M-am aflat față în față cu o situație demult visată dar total deașteptată – aurora boreală. Am fost așa de uimit vazând-o încât nici nu am mai stat să setez în vreun fel aparatul ci l-am luat în mână, l-am sprijinit de balustradă și am apăsat pe declanșator.

Am prins-o, ce-i drept după ce m-am mai liniștit nu am fost pe deplin mulțumit de cadre si am vrut sa încerc modul Time. L-am pornit si am pus cea mai largă diafragma și ISO de 400, dar cadrele ieșeau subexpuse. Am incercat în zadar să rezolv singur problema și intr-un final am căutat un ghid de utilizare online. Se pare ca cea mai bună metodă de a oține expuneri bune în modul Time era să setez și diafragma și ISO pe Auto. Dar am aflat prea tărziu…din auroră nu mai rămăsese decăt o nuanță verzuie pe cer, pe care aparatul însă o vedea mult mai bine decăt ochiul uman.

În zilele ce au urmat din călătoria mea prin Norvegia aparatul părea ca și-a dezvăluit toate secretele, că nu mai are nimic de ascuns, dar am observat un lucru, deși nu pot spune că a existat un moment clar definit în care l-am realizat – însuși aparatul, prin dimensiunile reduse, prin designul său făcut să emuleze cevă încărcat de nostalgie, îmi permitea să fotografiez situații și subiecte pe care nu le-aș fi abordat la fel de ușor cu un DSLR mare, negru și intimidant. Oamenii păreau mai comfortabili în preajma micului aparat. Puteam surprinde cadre mai intime fără să mă simt ca un intrus. Și, din punctul meu de vedere, acest lucru reprezintă cel mai mare atu al acestui aparat.

Călătoria mea prin Norvegia s-a încheiat și la fel și drumul meu alături de Fuji X100S. Am rămas cu pozele făcute împreună și cu speranța că poate voi mai avea ocazia să îl am alături. Deși nu este cea mai recentă iterare este un aparat care se ridică cu ușurință la nivelul reputației ce o are și pe care orice pasionat de fotografie de călătorie și de stradă ar trebui să îl ia în considerare ca primă unealtă de bază.
Un articol și fotografii de Matei Botan.