Destinații fotografice : Gran Paradiso

Postat de: F64 F64

În discuţiile mele cu Dorin (Bofan), legate de călătorii, ajunsesem la concluzia că următoarea tura de toamnă avea să fie undeva prin Alpi. Aveam convingerea clară că acolo aveam să găsim nenumărate oportunităţi de a surprinde cadre foarte interesante. Doream să fim martorii frumuseţii de toamnă într-o arie de munte mai puţin fotografiată şi am ales în cele din urmă zona Gran Paradiso. Nu chiar întâmplător această arie din Alpii italieni deoarece admirasem de-a lungul timpului imaginile unui bun fotograf italian, Roberto Bertero. Frumuseţea peisajelor surprinse de el în Alpi ne-a determinat să ne îndreptăm atenţia către Italia şi mai ales către zona parcului Gran Paradiso.

Cu siguranţă e foarte util să începi planificarea unor astfel de călătorii cu ceva timp înainte. Ai, astfel, răgazul de a căuta diferite informaţii despre transport, locuri de vizitat, prognoza meteo, dar şi şansa de a descoperi numeroase oferte de preţ cum ar fi cele pentru biletele de avion.

După lungi aşteptări, discuţii şi planificări a venit în cele din urmă şi ziua plecării ,zi care se anunţă destul de lungă şi anevoioasă mai ales din cauza drumului pe care avea să-l parcurgem. După un zbor de scurtă durată, am aterizat la Milano. Acolo urma să mă întâlnesc cu Dorin, punctele de zbor fiind diferite deoarece locuim în oraşe diferite. Ne-am salutat cu bucurie, am împărtăşit impresii despre zbor şi am dezbătut câteva detalii despre traseul pe care aveam să-l parcurgem mai departe. Ce să mai! Eram entuziasmaţi de faptul că ne apropiam din ce în ce mai mult de visul nostru şi că eram déjà spre “tărâmul” mult dorit.

Gran Paradiso
Din Milano aveam să continuăm drumul cu trenul către Aosta, cel mai mare oraş din Valea Aosta, o localitate pitorească, înconjurată de munţi.Trenul ne-a purtat câteva ore bune prin oraşele mici precum Chivasso, Ivrea, Pont-Saint-Martin, Verres, Saint-Vincent, Chatillon. După un lung drum am ajuns în Aosta, de unde urma să ne continuăm călătoria cu un autocar până într-un un alt orăşel frumos numit Cogne. Drumul cu autocarul l-am parcurs pe întuneric aşa că nu am avut cum să admirăm peisajul în toată splendoarea lui. Acest drum – aşa cum aveam să constatăm la întoarcere – era o continua perindare de cadre care mai de care mai frumoase, de-a lungul unui culoar străjuit de pereţi imenşi şi coloraţi în mod diferit.Tot ce puteam să constatăm era că drumul urca, urca şi iar urca – Paradisul ne aştepta. Ora la care pusesem piciorul în Cogne era una târzie. Am fi dorit foarte mult ca în acea zi să fim la baza muntelui, astfel încât în ziua  următoare să pornim deja pe traseu. Orăşelul este superb! Nu poţi să nu admiri locul acesta! Ne uităm în jur şi admirăm case şi pensiuni a căror arhitectura s-a dorit demult a fi o prietenie stabilă cu natura şi peisajul locului.
În fine, trebuia să ne vedem de drum! Aveam două variante: fie să ne cazăm pe undeva în Cogne (cam costisitor, ce-i drept), fie să ne continuăm drumul către Valnontey. Am ajuns în cele din urmă în Valnontey cu ajutorul unor tineri din zonă care au dorit să ne ajute ducându-ne cu maşina.
Noaptea aveam să o petrecem la marginea orăşelului, lângă pădure, sub cerul liber. Frig, cer plin de stele, linişte totală. Şi asta în sacii noştri de dormit care ne-au fost alături, că de cele mai multe ori.

Gran Paradiso

A doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit spre refugiul Vittorio Sella, aflat la o altitudine de 2584m. O construcţie impresionantă, plină de forţă, de dragoste de munte, de trăinicie. Aveam să ne petrecem întreagă tură în acest refugiu, şi de aici să tot plecăm în scurte excursii pe trasee.
Situată la etaj, doar anexa de iarnă a refugiului era deschisă în acea perioadă. De altfel, o mini căbănuţă de iarnă în care ne-am simţit de minune.

Ne-am acomodat destul de repede cu totul: refugiul, aşezarea în sine, muntele, peisajul. Urma să apreciem în zilele următoare cam ce anume puteam face să obţinem imagini interesante, poate niciodată realizate de vreun fotograf în acele zone.

Pentru început am urmat traseul 18B către Casolari-Herbetet, unde am putut admira câteva exemplare de ibexi. Păşteau într-o linişte totală, deloc deranjaţi de prezenţa noastră. Acest traseu către Casolari se continua cu un altul ,22G,către bivuacul Leonessa(2910m). Renunţasem la ideea de a ajunge la acest bivuac din cauza prognozei pentru una din zile, când avea să ningă, dar şi pentru că auzisem de existenţă pe acest traseu a unor zone foarte expuse şi considerate periculoase în astfel de condiţii. Ne-am mulţumit, aşadar, să admirăm peisajul din zona Herbetet. În imediata vecinătate a refugiului se poate urca pe trasee uşoare către Colle della Rossa(3193m) şi Colle Lauson(3296m), ambele cu privelişti deosebite către lanţul muntos. E drept că pe Colle Lauson nu am ajuns în totalitate din cauza zăpezii aşternute peste noapte şi a lipsei echipamentului adecvat. Chiar şi aşa, am reuşit din zona respectivă câteva imagini foarte interesante cu vârful Punta Garin şi cu gheţari în lumină ciudată a apusului.