Sergio Larrain: Viaţa pe verticală

Postat de: Cristian Munteanu Cristian Munteanu

Agenţia Magnum l-a trimis pe acest fotograf chilian să-l imortalizeze pe boss-ul mafiot Giuseppe Russo, căutat de Interpol pentru multiple încălcări ale legii. Deşi părea o misiune imposibilă, după mai multe luni de documentare şi căutări, a reuşit să-i ia câteva cadre italianului, apărute ulterior în ”Life” şi ”Paris Match”. Însă după numai 10 ani de carieră profesionistă, Larrain o termină cu fotografia pentru că, aşa cum mărturiseşte Agnès Sire, directorul fundaţiei Henri Cartier-Bresson, îşi dă seama că aceasta nu-l va ajuta să salveze oamenii.

Sergio Larrain (n. 1931 – m. 2012) a evoluat absolut fulgerător în scurta sa carieră fotografică. Cum provenea dintr-o familie de intelectuali, tatăl său fiind arhitect în Santiago, pleacă la 18 ani în Satele Unite ale Americii pentru a studia la Universitatea din California. Se transferă după patru ani la Ann Arbor, Michigan, călătoreşte în Europa şi în Orientul Mijlociu, având în permanentă cu el o cameră foto. Când se întoarce acasă, începe să lucreze ca fotograf freelance pentru revista ”O Cruzeiro”, subiectul său favorit fiind copiii străzii care trăiau pe malul râului Mapuche. În anul 1956, Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), îi cumpără două imagini pentru colecţie. După alţi doi ani, Larrain obţine o bursă de la British Council pentru a realiza, vreme de opt luni, un fotoreportaj despre oraşele britanice. Albumul rezultat din acest proiect, care s-a axat mai mult pe viaţa Londrei, este atât de reuşit, încât îi atrage atenţia lui Henri Cartier-Bresson, care-l invită pe Larrain în agenţia pe care o înfiinţase alături de David “Chim”  Seymour, George Rodger şi Robert Capa, adică Magnum.

Anul 1959 îl găseşte ca fotograf asociat al celebrei agenţii foto, şi primeşte ceea ce poate numi o sarcină imposibilă, aceea de a-l fotografia pe unul dintre capii mafiei siciliene, Giuseppe Russo, căutat de Interpol pentru multiplele crime făcute la comanda sa. Larrain nu este deloc descurajat de şansele mici de reuşită, şi documentează şi fotografiază luni întregi, din Roma până în Sicilia, pe urmele mafiotului. Apoi, când în sfârşit dă de ascunzătoarea acestuia, vreme de două săptămâni încearcă, şi reuşeşte, să câştige încrederea gărzilor de corp ale lui Giuseppe Russo. Trece şi el, trece şi Leica cu 35mm, iar imaginile pe care avea să i le facă sicilianului vor ajunge în ”Life” şi ”Paris Match”, înainte de a se răspândi la nivel mondial. În 1961, Larrain este acceptat ca membru cu drepturi depline în Magnum.

Sergio larrain

Probabil cel mai cunoscut album al său (dintre cele patru publicate), ”Valparaiso”, conţine una dintre imaginile pe care ni le descrie chiar fotograful chilian. ”În aer plutea o stare de serenitate, de calm, în timp ce eu răscoleam oraşul după o imagine care să arate ăsta. Apoi, ca de nicăieri, a apărut prima fetiţă, urmată îndeaproape de o a doua. Am remarcat similitutidinile şi era mai mult decât perfect, era divin”. Agnès Sire, editorul  filialei Magnum din Paris, acum directorul fundaţiei Henri Cartier-Bresson, spune că ”fotografia n-a fost făcută într-un moment decisiv (n.m. – conceptul lui Bresson), ci într-o stare de spirit pe care Larrain a numit-o starea de graţie”.

Unele dintre fotografiile chilianului au stat la bază, în mod indirect, filmului Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni. În anii ’50, Larrain a făcut câteva cadre chiar lângă biserica Notre Dame, captând diverse gesturi ale unui cuplu de pe stradă. Această secvenţă fotografică l-a inspirat pe Julio Cortazar să scrie proză scurtă ”The Devil’s Drool”, iar, mai târziu, povestea a stat la baza scenariului filmului lui Antonioni.

Chiar dacă subiectele abordate de Larrain au fost diverse, scoţând chiar şi o broşură cu fotografia de arhitectură, imaginile fiind făcute în casa lui Pablo Neruda, ele sunt strâns împletite datorită compasiunii şi atenţiei cu care chilianul îşi învăluia personajele. Trăsătura caracteristică a fotografiei lui Sergio Larrain este încadrarea pe verticală. Viaţa din imaginile sale se alungeşte, cuprinde personajele şi le înalţă. Supra-etajarea elementelor e minuţios observată, cadrele se păstrează curate, cu locuri bine definite pentru ca privitorul să poată ”respira”. Însă intensitatea, gravitatea există, dar nu sufocă, nu apăsa, ci este la concurenţă cu imponderabilitatea, graţia, calmul, pentru ocuparea spaţiilor din imagini.

De la chilian ne-a rămas şi o superbă scrisoare adresată nepotului său, care-l întreabă ce sfaturi fotografice are pentru el: ”În primul rând, găseşte un aparat care ţi se va potrivi, pe care să-l placi. E foarte important să te simţi confortabil cu echipamentul cu care lucrezi, în orice profesie. Apoi acționează ca şi când ai merge într-o aventură, stai pe străzi cât e ziua de lungă, cutreieră prin locuri pe care nu le ştii, stai sub un copac când eşti obosit, cumpăra o banană sau o bucată de pâine când îţi e foame. Urcă în primul tren pe care-l vezi, depărtează-te de lucrurile pe care le cunoşti, apropie-te de cele pe care nu le ştii. Când ajungi acasă, developează şi printează ce ai făcut. Priveşte “peştii” pe care i-ai prins. Joacă-te cu cropul şi încadrarea, pentru că aşa vei învăţa despre compoziţie şi geometrie. Măreşte cadrele mai bune, apoi prinde-le de perete. Uitându-te, vei învăţa să vezi. Aruncă tot ce nu e bun. Studiază-i pe alţii, şi pune-le imaginile alături de ale tale. Lasă-le acolo săptămâni, luni, până încep să îţi vorbească. E greu să începi să vezi, dar secretul ţi se va dezvălui, şi vei vedea ce e bun şi esenţial în toate. Mergi înainte cu viaţa, dar nu te forţa să faci fotografii, pentru că vei omora poezia din ele. Nu poţi forţa o iubire sau o prietenie.

Învaţă despre focus, diafragmă, saturaţie, timpul de expunere. Fotografiază cum îţi place ţie. Tu eşti singurul tău criteriu. Când ai câteva fotografii bune, poţi face o mică expoziţie sau un album. Arătându-ţi cadrele îţi dai seama ce sunt, dar vei înţelege asta numai când le vei vedea privite de alţii. O expoziţie este pentru a oferi celorlalţi, e ca şi când ai împărți hrană. Aceste sfaturi sunt suficiente pentru început. Fotografia este despre a cutreiera, despre a sta sub un copac. Este despre imersiunea în univers. Lumea convenţională aşază un văl peste ochii noştri, şi este necesar să-l sfâșâi atât timp cât faci fotografie”.

Sergio Larrain s-a oprit din a mai face fotografii la modul profesionist în anul 1970, retrăgându-se la o fermă din Chile, acolo unde a dus o viaţă în care meditaţia a devenit un punct central al acesteia. Motivul este legat de neputinţa de a schimba ceva în lume cu ajutorul fotografiei. Agnès Sire, directorul fundaţiei Henri Cartier-Bresson: ”A simţit că fotografiindu-i pe acei copii ai străzii nu va schimba niciodată, pentru societate, faptul că ei sunt abandonaţi. La sfârşitul zilei, fotografia nu va salva lumea”. Uneori, oamenii pot fi înţeleşi, respectaţi, admiraţi, după măsura înfrângerilor.

Cristian Munteanusite: cristianmunteanu.ro


Produse folosite



test - array(0) { }

Lasă un comentariu

Adresa de E-mail nu va fi publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Top