Fotojurnalism: 12 fotografii care au făcut istorie

Pe blogul F64, am dedicat luna noiembrie 2014 fotojurnalismului. Începem cu un articol semnat Cristian Munteanu, din care aflăm de ce consideră el fotojurnalismul un gen aparte, dar și detalii despre 12 fotografii câştigătoare de-a lungul vremii ale celui mai mare concurs de fotojurnalism din lume, World Press Photo. Fotografii care au făcut și fac istorie.
Când am fost întrebat de colegii de la F64 dacă doresc să scriu un material despre fotojournalism, am simţit, concomitent, două stări diferite. Pe de o parte eram bucuros pentru că aveam posibilitatea să pun în cuvinte ceea ce gândesc despre acest gen fotografic, iar pe de alta eram circumspect având în vedere precara cultură fotografică a consumatorului mediu din România, care mai degrabă vede în fotojurnalism o formă de exploatare a personajelor care apar în imagini, decât o încercare de a schimba mentalităţi, de a scoate la iveală adevărul, care nu întotdeauna e atrăgător, de a documenta drumul rasei umane. Însă bucuria a prevalat, iar eventualele comentarii negative mi le asum.
Pentru cei care, ajunşi să citească aceaste rânduri, se vor întreba de ce atâtea fotografii triste, tragice, tulburătoare, când pe lume există atâta frumuseţe, peisaje, copăcei, îndrăgostiţi, le-aş răspunde cu vorbele celui mai mare fotojurnalist al zilelor noastre, James Nachtwey: „I have been a witness, and these pictures are my testimony. The events I have recorded should not be forgotten and must not be repeated”.
Bun, fotojurnalism. Dar de ce şi de unde? În multe discuţii, mai mult sau mai puţin recente, am fost acuzat, mai mult sau mai puţin voalat, de faptul că pentru mine nu există decât fotojurnalism, iar restul genurilor fotografice sunt minore. Nu e adevărat, nu sunt atât de categoric, şi o repet. Fiecare judecă şi trage concluzii în funcţie de structura interioară, aşa că suntem subiectivi, iar asta nu se poate schimba cu argumente. Însă nu pot să trec cu vederea, de exemplu, că un fotojurnalist pune mult mai multe în joc atunci când îşi urmează pasiunea, câteodată riscându-şi chiar viaţa, decât cineva care face nuduri, de exemplu. Sau că acum ştiu că peisajele sunt, să zicem, 50% opera programelor de editare si 30% a naturii. Ori că macro poate fi făcut, oricât de surprins am fost când am aflat, şi cu insecte moarte sau îngheţate suficient de mult încât să stea nemişcate. Sau că pentru anumite raze de lumină care dau acel efect de „wow” se folosesc reflectoare sau se afumă bine încăperea respectivă pentru a fi potenţate cele reale, ale soarelui.
Sunt unul dintre cei care apreciază frumuseţea indisolubil legată de oameni, căruia îi plac mai mult mesajul și sinceritatea unei imagini, oricât de sumbre ar fi, în locul unei cosmetizări poate seducătoare, dar lipsite de viaţă. Îmi plac fotografiile semnificative, care se adresează conştiinţei colective a umanităţii şi nu unor grupuri mai mici sau mai mari de indivizi. Iar asta numai fotojurnalismul poate face, pentru că el vorbeşte despre toţi şi despre fiecare dintre noi în egală măsură. Da, câteodată nu ne arată aşa cum ne-am dori, nu ne propune imagini lejere, nu ne simţim mai buni şi mai frumoşi în urma privirii fotografiilor, nu dormim visând plăcut. Însă rolul fotojurnalismului în lumea vizuală, îmi permit să spun că nici nu este acesta. E o formă de a ne oglindi şi, conştientizându-ne, de a ne schimba, de a evolua. De a deveni mai empatici, mai umani, nu doar de a ne crede.
Şi ce fotografii mai elocvente am putea găsi decât câştigătoarele celui mai mare concurs de fotojurnalism din lume, şi anume World Press Photo. Din 1955, de la prima ediţie, fiecare fotograf probabil că visează la onoarea de a fi printre laureați într-o zi.
1 – Mogens von Haven / World Press Photo, 1955

Prima fotografie câştigătoare nu este tragică, în ciuda aparenţelor. Unul dintre concurenţii la Campionatul Mondial de Motocros desfăşurat pe circuitul de la Volk Mølle, cade spectaculos de pe motocicletă. Un cadru care şi astăzi ar fi la fel de apreciat, în ciuda tehnicii net superioare pe care o au la îndemână fotografii contemporani.
2 – Kyoichi Sawada  / United Press Internaţional, 1965

Mulţi dintre voi se întreabă, probabil, de ce nu am ales celebra „Napalm girl” a lui Nick Ut. Unul dintre răspunsuri este că n-am dorit ca jumătate dintre privitori să iasă de acum de pe blog. Altul ar fi acela că disperarea tăcută, inhibată, introvertită, mi se pare, de cele mai multe ori, mai puternică decât cea urlată. Ori asta găsesc eu întipărit pe faţa mamei care încearcă să scape înotând, împreună cu copiii ei, de bombardamentele americane din Vietnam.
 3 – Sadayuki Mikami  / The Associated Press, 1978

Un dans dramatic se desfăşoară în faţa ochilor noştri în acest cadru. Unul dintre protestatarii care-şi revendica pământul de care fusese deposedat de autorităţile japoneze, este cuprins de flăcările unui cocktail Molotov pe care voia să-l arunce în poliţişti. În confruntările care au premers construcția noului aeroport din Tokyo au murit 13 oameni.
4 – Mike Wells / World Press Photo, 1980

O fotografie puternică exclusiv prin mesaj. Unul dintre misionarii aflaţi într-o tabără din Uganda îi ţine mâna unuia dintre copiii subnutriţi care se aflau acolo pentru a primi ajutor. Poate surprinzător, deşi fusese trimis de o revistă pentru a face un reportaj, Wells a aşteptat 5 luni pentru ca imaginea să fie publicată. Când şi-a dat seama că nimeni nu voia să-şi asume responsabilitatea, a decis s-o trimită la concurs pentru a atrage atenţia lumii civilizate despre imensele probleme ale Africii.
5 – Frank Fournier / Contact Press Images, 1985

Una dintre fotografiile cele mai controversate care au câştigat World Press Photo este aceasta. Omaira Sanchez, 12 ani, a fost prinsă sub dărâmăturile casei, după erupţia vulcanului Nevado del Ruiz. Vreme de 60 de ore, fetița n-a putut fi eliberată de localnici şi autorităţi, decedând într-un final din cauza unui atac de cord. Cadrul este şi astăzi discutat la orele de etică fotojurnalistică, pentru a se dezbate legitimitatea, moralitatea și oportunitatea publicării unei astfel de imagini în mass-media.
6 – Alon Reininger  / Contact Press Images, 1986

Anii în care virusul HIV era cea mai mare ameninţare la adresa umanităţii au născut o imagine tulburătoare a lui Alon Reininger. Ken Meeks, 42 de ani, pe a cărui piele se văd deja leziunile cauzate de SIDA, este fotografiat în casă, acolo unde este supravegheat de tatăl său. Contrastul cromatic, rece-cald, contribuie la impactul vizual, pe lângă cel emoţional, al cadrului.
7 – Anthony Suau / Black Star, 1987    

În Coreea de Sud a anului 1987, oamenii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva guvernului care, conform acestora, a fraudat alegerile. Autorităţile au arestat câteva sute de demonstranţi, iar femeia din imagine, care se sprijină pe scutul unuia dintre jandarmi, îndoită de durere, este mama unuia dintre arestaţi.
8- Georges Merillon / Gamma, 1990

Familia şi vecinii îl plâng pe Elshani Nashim, 27 de ani, care a fost omorât în timpul unui protest împotriva guvernului Iugoslaviei, care decisese să suspende autonomia regiunii Kosovo.
În puţine cazuri, excepţionale, tragicul se împleteşte, într-o înfrăţire nefirească, cu frumosul, ca în imaginea aceasta. Durerea pierderii definitive a unui om, este filtrată, şi capătă o dimensiune suportabilă, de către aerul pictural conferit de lumină şi de cromatică. Este una dintre dilemele pe care le provoacă fotojurnalismul de foarte bună calitate, aceea în care creierul nu ştie cu care dintre stările redate de imagine să rezoneze: cu tragedia umană sau cu frumuseţea plastică?
9 – James Nachtwey / Magnum Photos for Time, 1994

Unul dintre portretele iconice ale secolului trecut ne înfăţişează un bărbat Hutu, pe care Nachtwey l-a întâlnit la un spital al Crucii Roşii. Bărbatul a fost mutilat de către Miliţia Hutu „Interhamwe”, care îl suspecta că a colaborat cu rebelii Tutsi. Compoziţia contribuie la tensionarea până la limita suportabilităţii a fotografiei, gura deschisă şi semnele făcând aproape tangibilă agonia trăită de acest bărbat.
10 – Arko Datta / Reuters, 2004

Pe 26 decembrie 2004, un cutremur cu magnitudinea de 9.3 pe scara Richter a zguduit coasta insulei Sumatra, provocând o serie de valuri uriaşe care au creat haos în nouă țări asiatice, omorând mai mult de 200 de mii de oameni. În acest context a fost făcută fotografia aceasta, în care o femeie îşi plânge o rudă decedată în urma seismului.
11 – Finbarr O’Reilly / Reuters, 2005

Foametea este una dintre principalele problemele ale lumii africane din ultimele secole. În clipa în care vine şi seceta, pe „continentul negru” tragediile sunt zilnice. În imaginea de față, mâna plăpândă a fetiţei Alassa Galisou, un an, acoperă gura mamei sale, Fatou Ousseini, care aşteaptă la coada formată în fața cantinei. Rata mortalităţii infantile a ajuns la cote alarmante în Niger.
12 – Tim Hetherington / Vanity Fair, 2007

Aceştia suntem noi. Confuzi, speriaţi, obosiţi, incapabili să schimbăm un centimetru din caracterul care ne guvernează. Fotografia lui Tim Hetherington, decedat în 2011, ne înfăţişează un soldat american din bunkerul Restrepo, aflat în valea Korengal, Afghanistan.
N-am vrut să „interpretez” deloc fotografiile, aşa cum am făcut cu acelea din seria de portrete. De cele mai multe ori, am reuşit. Şi asta, pentru că aşa cum spunea cineva mai deştept decât mine, aceste imagini sunt „dincolo de bine şi de rău”.
Text de Cristian Munteanu. Îl găsești și aici.
Născut în 1978, 23 decembrie
Studii: Facultatea de Litere “Hyperion”
Fotografiază din 2010
Expoziţii: “Versus, dar împreună” – Negreşti Oas 2013, 2014, Salonul Fotografului Român 2014, World Street Photography, “Street Views á-Priori” – Bucureşti 2013
Premii: Menţiune Sony World Photo Awards 2013, 2014
Apariţii în reviste: Naţional Geographic Magazine, Mediafax Foto – Best of 2013, Photo Magazine, Lenscratch, Art Photo Feature Magazine, Internaţional Street Photographer, Black & White Street Book, Lens Folio,Foto 4All, Bucureştiul meu drag
Colaborator MediafaxFoto din 2014