Dacă fotografia, scrisul, filosofia și dragostea necondiționată pentru lumea naturală s-ar contopi într-o singură expresie artistică, atunci unul din reprezentanți ar fi Guy Tal. Despre inspirație, creativitate și frumos, cu unul dintre cei mai de seamă fotografi de peisaj ai generației tinere, într-un interviu realizat de Dorin Bofan.

D.B.: Cum a început toată povestea? Și cât de dificil era atunci să duci o viață de artist în ciuda tuturor riscurilor?

G.T.: E dificil să precizez exact unde a început totul, dar pasiunea mea pentru fotografie s-a născut în adolescență. Am crescut în Israel într-o perioadă când această țară avea foarte multe spații deschise și zone naturale. Încă din fragedă copilărie, îmi plăcea să explorez câmpurile și livezile din împrejurimile casei, și într-o zi m-am gândit să împrumut bătrânul Minolta al tatălui meu. Îmi amintesc și acum bucuria de a poza lucrurile interesante pe care le găseam, încercând simultan să îmi dau seama cum să fac o fotografie bună. Deoarece nu știam atunci ce este aceea o expunere corectă, nici una dintre imagini nu era folosibilă, dar mi-a plăcut atât de mult acea experiență, încât mi-am dat seama imediat că era ceva ce vreau să învăț. Ulterior am economisit bani și mi-am cumpărat un Nikon F3 și niște lentile, iar aparatul a devenit de atunci un tovarăș permanent în excursiile mele.
Au trecut totuși două decenii până ca interesul meu pentru fotografie să capete o direcție mai artistică. După ce m-am mutat în SUA în 1996, am început să studiez lucrările fotografilor peisagiști americani și m-am îndrăgostit de peisajul din Vest. Simțeam că trebuie să „spun” ceva despre el în fotografia mea – nu doar cât de frumos e, în mod obiectiv, ci și ce înseamnă pentru mine, adică pentru cineva care începuse o viață nouă și alesese acele locuri drept noua lui casă. Să devin artist profesionist nu a fost ușor. Veneam dintr-o carieră de succes în tehnologia informației și îmi petrecusem câțiva ani lucrând în Silicon Valley. După un timp, mi-a fost foarte clar că ritmul intens și viața urbană nu mi se potriveau deloc.
Am hotărât împreună cu soția mea să ne mutăm în Utah, stat pentru care am avut mereu o mare afinitate pentru imensa lui frumusețe naturală. Am petrecut zece ani în Salt Lake City, unde am lucrat ca manager IT pentru o mare companie financiară. Spre sfârșit, mi-am dat seama că o schimbare era inevitabilă. Mi-era pur și simplu imposibil ca, între timpul petrecut în natură și munca la birou, ba să fiu creativ, ba să nu mai pot fi. Când mă aflam la muncă, mintea mi se ducea către alte zări, până când m-am decis până la urmă să îmi asum riscul de a-mi schimba cariera. Ne-am mutat într-un orășel înconjurat de o mulțime de peisaje pline de farmec și aflat la o distanță considerabilă de marile orașe. A fost înspăimântător să renunț la un venit stabil și la o parte din comfortul oferit de viața de la oraș, dar ce am câștigat din punctul de vedere al fericirii, al sentimentului împlinirii și al inspirației e mult mai mult decât oricare dintre sacrificiile pe care a trebuit să le fac.

fotografie de peisaj

D.B.: Ești un fotograf extraordinar, dar și un scriitor minunat și sensibil care are capacitatea de a vorbi despre teme mai degrabă volatile, greu de fixat în cuvinte. Poate că nu trebuie neapărat să explicăm rosturile ascunse ale motivației noastre de a avea această superbă pasiune, dar sunt de părere că o anume înțelegere a lor ne poate ajuta să înțelegem mai bine și lucrurile de care suntem capabili.

G.T.: Îți mulțumesc! Pentru mine, adevărata revelație a fost când mi-am dat seama că fotografia nu este independentă de ceea ce e în jurul ei. Impulsul creativ care mă face să creez imagini este același cu cel ce îmi dă imboldul de a scrie. De fapt, tot ceea ce fac pare a converge către definirea propriei mele identități și a modului cum mă relaționez cu lumea înconjurătoare. Scrisul și fotografia sunt doar mijloace de a-mi exprima gândurile și sentimentele, la fel ca atunci când porți o conversație mai profundă sau când te lași purtat, departe, de gânduri. Nu încerc deloc să îmi separ „identitatea de fotograf” de „identitatea de scriitor” – nimic similar. Toate sunt părți ale aceluiași întreg.
Mai mult decât atât, observ adesea cum diferitele lucruri pe care le fac sfârșesc prin a le influența și îmbăgăți pe celelalte. Scriind despre ce văd și simt, le pot articula mai bine în imagini, și vice-versa.

D.B.: Sesizez o latură extrem de sensibilă și intimă a felului cum vezi tu lumea. Aceasta îmi spune mult despre persoana din spatele imaginilor. Artiștii buni sunt oameni buni, e o vorbă de-a ta.

G.T.: Cu siguranță că asta aș dori să cred. După mine, marea artă este o reflexie a modului artistului de a percepe realitatea și locul lui în ea. De fapt, cred că formula opusă este și mai adevărată: oamenii buni sunt artiști buni. Departe de mine să susțin că eu sunt perfect, dar mă străduiesc pe cât posibil să mă ridic la înălțimea idealurilor mele în tot ceea ce fac.

D.B.: Mulți scriitori și muzicieni își folosesc propriile experiențe de viață ca sursă de inspirație. Se poate spune același lucru și despre fotografii de peisaj? Adică mulți văd în fotografiile noastre frumosul și sărbătorirea naturii, dar aș crede că, sub această suprafață, se află și altceva, fie că e vorba de ceva frumos care seamănă cu ceea ce înfățișăm noi, fie că e ceva trist care ne-a schimbat viața pentru totdeauna.

G.T.: Cred că afirmația e adevărată pentru orice tip de creator. Arta cea mai bună izvorăște mai mult din intuiție decât din urmărirea conștientă a unui anume proces; iar intuiția apare din ceea ce suntem noi – suma experiențelor noastre de viață, a credințelor, sensibilităților și temperamentului nostru.
Frumosul poate fi obiectiv, dar arta e mereu subiectivă. Nu e greu să faci sau să înregistrezi ceva ce e frumos, dar pentru a-l face să aibă un sens ulterior frumuseții obiective, acest sens trebuie să vină din partea artistului.

D.B.: Ești de părere că există o anume singurătate a artistului când creează? Râmânem singuri când ne „confruntăm” cu creațiile noastre ori cu posibilitatea de a crea ceva unic?

G.T.: Cred că „solitudine” e un termen care descrie mai bine chestiunea. Singurătatea apare când duci lipsa companiei celorlalți. De obicei, nu e un sentiment plăcut. Solitudinea, pe de altă parte, ține de separarea deliberată de restul și izolarea propriei voci interioare.
Nu neg că îmi realizez cele mai bune lucrări atunci când nu e nimeni lângă mine. De multe ori, acele nuanțe subtile de care atârna crearea fie a unei fotografii bune, fie a unui eșec total necesită o atenție sporită, precum și eliberarea de cea mai mică distragere și resursele de a căuta o conexiune emoțională cu subiectul. Pot face toate aceste lucruri mai ușor în solitudine.

D.B.: O minte pregătită poate face față celor mai mari provocări. Cum se aplică această afirmație în fotografia de peisaj? Cunoașterea echipamentului montan și a mediului, stabilirea unui plan de abordare a peisajului, abilitatea de a acționa rapid când condițiile se schimbă cu repeziciune, capacitatea de a avea o perspectivă proaspătă și de a vedea diferit – pot fi toate acestea premizele unei imagini grozave? Sau e doar o chestiune de noroc?

G.T.: Indirect, da. Pentru a te angaja complet într-un demers creativ, trebuie să îți dedici facultățile aspectelor frumoase și luminoase ale experienței pe care o trăiești și să nu îți ocupi mintea cu tot felul de distrageri sau griji. Dacă nu te simți comfortabil în peisaj sau dacă îți faci griji pentru posibilele probleme cărora nu le poți face față din cauza lipsei echipamentului ori a pregătirii, nu te vei putea dedica integral fotografiei.
Când ești liniștit în privința felului cum te vei deplasa, cum vei mânca, cum vei dormi și cum vei lucra comfortabil în mediul pe care l-ai ales, te poți concentra doar asupra eforturilor tale creative și îți creezi spațiul mental și emoțional de care ai nevoie pentru a explora, a remarca subtilitățile, a o lua ușor și a te gândi la toate posibilitățile ce ți se deschid etc., trecând peste orice griji sau iritare.
Norocul joacă evident un rol în găsirea unor condiții fericite, a unei lumini interesante etc., dar nu e o cerință esențială. La fel de important este să poți răspunde și reacționa în situații favorabile și să ai priceperea de a găsi oportunități creative în condiții dintre cele mai felurite. În ceea ce mă privește, am observat că, atâta timp cât scena are ceva care mă emoționează și cu care pot rezona, sunt de obicei capabil să găsesc o cale de a mă exprima într-o imagine fără să fiu nevoit să mă bazez pe niște circumstanțe ieșite din comun.

D.B.: Galen Rowell spunea odată că „Pentru ziua când fotografia de natură va deveni integral digitală, visez un aparat foto pe care l-aș folosi fără nici cea mai mică mustrare de conștiință. El va realiza trei auto-expuneri într-o fracțiune de secundă, pentru lumini, tonurile de mijloc și umbre, și apoi le va suprapune într-o singură imagine.” Galen a fost un vizionar în domeniul fotografiei de peisaj și cred că ar fi profitat de pe urma acestei tehnologii. Consideri că cineva ca el ar fi putut schimba concepțiile greșite de astăzi despre prelucrarea imaginilor?

G.T.: Cu siguranță că notorietatea lui Rowell ar fi putut fi extrem de folositoare pentru educarea publicului. Totuși, există destui fotografi în activitate, atât ca artiști, cât și ca educatori, care au opinii asemănătoare. Înainte de apariția filmului color, toate imaginile trebuiau prelucrate, și aproape întreaga prelucrare se făcea manual, deci o anume variație și interpretare erau inevitabile. Situația s-a schimbat odată cu filmul color, când procesările standardizate au produs o coerență a aspectului, dictată de emulsia filmului. Odată cu fotografia digitală, cercul a devenit complet. Acum fotografii dețin iarăși libertatea de a-și „developa” fișierele raw individual și de a le ajusta pentru a obține culoarea și tonalitatea dorită de ei, și nu pe cele proprii filmului pe care se întâmplă să îl folosească.
Ceea ce mulți nu vor să recunoască pe de-a-ntregul este că prelucrarea nu ține de lumea lui „dacă”, ci de cea a lui „cât de mult”. Ansel Adams folosea termenul de „îndepărtare de realitate” pentru a desemna distanța dintre interpretarea lui (făcută prin expunere și prelucrare) și modul cum o persoană sau alta ar fi putut vedea scena respectivă. Anumite domenii ale fotografiei reclamă, fără îndoială, ca această „îndepărtare” să fie cât mai mică posibil, dar nu există nici cel mai mic motiv plauzibil pentru a aplica această cerință tuturor tipurilor de fotografie. E ca și cum ai cere să nu se scrie altfel decât jurnalistic și bazat doar pe fapte obiective. Da, anumite imagini pot reprezenta echivalentul vizual al unui jurnal de știri, dar asta nu înseamnă că altele nu pot echivala cu poezia, romanul ori chiar SF-ul.
Acolo unde obiectivitatea factuală nu e scopul declarat al imaginii, totul ține de puterile expresive și gustul artistului.

fotografie de peisaj

D.B.: Fluxul de informaţie din ziua de astăzi este uneori copleşitor. Şi cred că acest lucru este valabil şi pentru lumea fotografiei. Cum încetinim pasul şi mai ales, cum alegem ce este mai bun pentru noi? Chiar trebuie să încetinim sau e mai bine să ne adaptăm?

G.T.: Să încetineşti pasul este întotdeauna o practică bună atunci când vorbim de munca creativă. Şi e perfect valabil atât pentru artist, cât şi pentru publicul lui.
E adevărat că astăzi informaţia este peste tot şi la îndemâna oricui. Şi oricât ai încerca, nu vei putea să acumulezi totul. Nu faci altceva decât să te îndepărtezi de adevăratul beneficiu pe care ţi-l oferă arta dacă încerci să consumi cât mai mult. Arta are multe feţe, fie ele evidente sau subtile, şi îţi va aduce satisfacţie şi împlinire doar dacă este creată şi studiată în timp şi cu multă atenţie.
Filtrarea conţinutului este o abilitate esenţială, dar până şi lucrurile cele mai relevante şi interesante pot copleşi la un moment dat. Pentru mine nu contează dacă a trebuit să văd o singură imagine sau o mie, atâta timp cât are sens şi simt ceva profund în ceea ce am văzut.
Încep întotdeauna cu prietenii apropiaţi şi cu artiştii care mă inspiră şi care, mai apoi, mă conduc către sursele lor de inspiraţie. În trecut, inspiraţia putea fi găsită uşor în aprecierile criticilor de artă, dar acum, într-o eră a artei moderne, nu prea mai găsim critici specializaţi în lucrări care vizează peisajul.
Nu cred că soluţia stă în a ne adapta. Ar fi practic imposibil, întrucât mintea noastră este destul de limitată în a studia cu acelaşi grad de atenţie şi implicare mai multe lucruri în acelaşi timp, spre deosebire de unul singur. Şi pentru mine, bucuria actului creativ şi al studiului vine de fapt din nuanţări şi o complexitate care nu pot fi apreciate pe deplin decât dacă dedic suficient timp sau dacă le practic în paralel cu alte eforturi conştiente.

D.B.: De unde crezi că vine abilitatea de a vedea frumuseţe în haos? E vorba de talent, e vorba de muncă? Ce e mai important?

G.T.: Cuvântul pe care îmi place să îl folosesc este “conştientizare”. Talentul este pentru mine mai degrabă o înclinaţie spre munca care necesită iscusinţă, decât căutări emoţionale sau creative. Când vine vorba de aprecierea frumuseţii, toţi suntem înzestraţi la fel. Obstacolul de trecut constă în renunţarea la prejudecată, cinism şi confuzie. Pentru a putea vedea ceva, trebuie mai întâi să vrei să vezi acel ceva.
Există desigur un anumit grad de pricere implicată aici, dar asta se poate învăţa. Un studiu recent pe care l-am văzut arăta ce se întâmplă cu ochii artiştilor comparativ cu cei ai non-artiştilor în momentul în care analizau un aranjament de elemente. În timp ce ochii non-artiştilor se duceau instinctiv către cele mai evidente elemente din acea scenă, ochii artiştilor scanau şi rătăceau, stabilind contexte şi relaţii în loc să se rezume la a constata ceea ce priveau. Şi acest aspect necesită încetinire. Iar dacă e practicat suficient de mult, devine un act natural şi intuitiv.

fotografia de peisaj

D.B.: Ce reprezintă viziunea în fotografia de peisaj? E ceva ce evoluează, ceva ce se dezvoltă pe baza experienţelor anterioare sau vine pur şi simplu din, hai să-i spunem, abilitatea de a exprima ceea ce simţim printr-o imagine care spune povestea trăirilor noastre la momentul când am realizat-o?

G.T.: Mă gândesc la viziune ca la actul pasiv de procesare a informaţiei vizuale. Pentru a vedea creativ însă, este necesar un efort deliberat şi proactiv, nu doar identificarea elementelor ce se află în faţa noastră, ci imaginarea simultană a cum ar putea arăta şi cum ar putea fi folosite ele într-o imagine. Ce văd ochii noştri e doar stratul exterior, aparenţa. Poveştile vin din imaginaţia, cunoaşterea, emoţiile, convingerile, experienţele noastre şi chiar din lucruri trecătoare, cum e starea de spirit din acel moment.
Suprapunerea elementelor vizuale cu poveştile noastre este de fapt punctul din care arta ia locul fotografiei. Aparatul capturează aparenţe. Depinde doar de artist cum le foloseşte pentru a influenţa privitorul. Suntem până la urmă la fel de umani ca publicul nostru şi putem să ştim cum ar putea să se simtă la vederea unei imagini. Putem, prin practică, să creem experienţe vizuale bazându-ne pe felul în care creierul percepe şi interpretează informaţia. Lucruri ca plasamentul elementelor în cadru, direcţia liniilor, variaţiile de culoare şi strălucire, relaţiile vizuale etc., pot fi folosite pentru a influenţa impresia privitorului şi pentru a-l direcţiona către ceea ce doreşte artistul să exprime.

fotografia de peisaj

D.B.: Creativitatea, inspiraţia, unde trebuie să le căutăm? Trebuie să învăţăm despre aşa ceva sau e de ajuns să privim în noi înşine?

G.T.: Aş spune ambele. Aşa cum sugerat şi mai sus, conştientizarea şi o minte cât mai clară te vor face mai receptiv la mediul înconjurător şi te vor ajuta să vezi acele lucruri pe care altfel le-ai omite. În mod ironic, mulţi fotografi pun presiune pe ei înşişi şi caută cu disperare subiecte, în loc să se lase inspiraţi de ceea ce văd, de mediu. E una din cele mai sigure metode de a goni inspiraţia. Totul se rezumă la a învăţa să ignori dorinţa de a fotografia un subiect anume. În schimb, trebuie să te bucuri de experienţă şi să realizezi acea conexiune sufletească cu lucrurile din jurul tău. Când vei reuşi să te bucuri de locul în care te afli, îţi va fi mult mai uşor să identifici elementele vizuale care contribuie la starea de spirit din acele momente şi care pot fi folosite pentru a transpune propriile sentimente într-o imagine. Un alt avantaj al acestei abordări este că fiecare ieşire în natură va merita din plin, indiferent dacă găseşti ceva de fotografiat sau nu.

D.B.: Există teama de a fi creativ? Trăim într-o lume a constrângerilor, fie ele ale noastre sau ale altora, dar depinde doar de noi să le depăşim sau chiar să le acceptăm în procesul creativităţii. Ce crezi?

G.T.: Cred că există teama de a fi diferit, care, într-o oarecare măsură, inhibă şi creativitatea. Suntem fiinţe sociale până la urmă. Acceptarea şi complimentele sunt stimuli puternici care ne determină să nu facem schimbări. E nevoie de o doză de curaj pentru a încerca ceva nou, în special dacă asta înseamnă scepticism şi critici nefavorabile din partea celorlalţi. Şi cu toate astea, nu se acordă premiul Nobel pentru conformare. Dacă vrei să realizezi ceva semnificativ trebuie să îţi asumi riscuri, să intri pe teritorii necunoscute şi chiar să dai greş din când în când.

D.B.: Vine o vreme când orice fotograf are dificultăţi în a fi creativ şi în a găsi noi sensuri şi poate chiar o nouă viziune. Dacă ai putea să dai un sfat cuiva aflat într-o astfel de situaţie, care ar fi acela?

G.T.: Nu te gândi prea mult la asta şi nu renunţa. Uneori, conceptele au nevoie de timp, chiar dacă ştii bine ce trebuie să faci. Dacă le păstrezi “vii”, mintea ta va continua să se gândească la ele. Şi dacă ideea e cu adevărat bună, o să se transforme în realitate atunci când circumstanţele vor permite asta. Dacă devii frustrat, nu vei face altceva decât să îţi sabotezi propria muncă.

Un interviu de Dorin Bofan, în colaborare cu Foto4all.