În căutarea inspirației: fotografia de peisaj cu Guy Tal

Postat de: Cristina Gârleșteanu Cristina Gârleșteanu

Dacă fotografia, scrisul, filosofia și dragostea necondiționată pentru lumea naturală s-ar contopi într-o singură expresie artistică, atunci unul din reprezentanți ar fi Guy Tal. Despre inspirație, creativitate și frumos, cu unul dintre cei mai de seamă fotografi de peisaj ai generației tinere, într-un interviu realizat de Dorin Bofan.

D.B.: Cum a început toată povestea? Și cât de dificil era atunci să duci o viață de artist în ciuda tuturor riscurilor?

G.T.: E dificil să precizez exact unde a început totul, dar pasiunea mea pentru fotografie s-a născut în adolescență. Am crescut în Israel într-o perioadă când această țară avea foarte multe spații deschise și zone naturale. Încă din fragedă copilărie, îmi plăcea să explorez câmpurile și livezile din împrejurimile casei, și într-o zi m-am gândit să împrumut bătrânul Minolta al tatălui meu. Îmi amintesc și acum bucuria de a poza lucrurile interesante pe care le găseam, încercând simultan să îmi dau seama cum să fac o fotografie bună. Deoarece nu știam atunci ce este aceea o expunere corectă, nici una dintre imagini nu era folosibilă, dar mi-a plăcut atât de mult acea experiență, încât mi-am dat seama imediat că era ceva ce vreau să învăț. Ulterior am economisit bani și mi-am cumpărat un Nikon F3 și niște lentile, iar aparatul a devenit de atunci un tovarăș permanent în excursiile mele.
Au trecut totuși două decenii până ca interesul meu pentru fotografie să capete o direcție mai artistică. După ce m-am mutat în SUA în 1996, am început să studiez lucrările fotografilor peisagiști americani și m-am îndrăgostit de peisajul din Vest. Simțeam că trebuie să „spun” ceva despre el în fotografia mea – nu doar cât de frumos e, în mod obiectiv, ci și ce înseamnă pentru mine, adică pentru cineva care începuse o viață nouă și alesese acele locuri drept noua lui casă. Să devin artist profesionist nu a fost ușor. Veneam dintr-o carieră de succes în tehnologia informației și îmi petrecusem câțiva ani lucrând în Silicon Valley. După un timp, mi-a fost foarte clar că ritmul intens și viața urbană nu mi se potriveau deloc.
Am hotărât împreună cu soția mea să ne mutăm în Utah, stat pentru care am avut mereu o mare afinitate pentru imensa lui frumusețe naturală. Am petrecut zece ani în Salt Lake City, unde am lucrat ca manager IT pentru o mare companie financiară. Spre sfârșit, mi-am dat seama că o schimbare era inevitabilă. Mi-era pur și simplu imposibil ca, între timpul petrecut în natură și munca la birou, ba să fiu creativ, ba să nu mai pot fi. Când mă aflam la muncă, mintea mi se ducea către alte zări, până când m-am decis până la urmă să îmi asum riscul de a-mi schimba cariera. Ne-am mutat într-un orășel înconjurat de o mulțime de peisaje pline de farmec și aflat la o distanță considerabilă de marile orașe. A fost înspăimântător să renunț la un venit stabil și la o parte din comfortul oferit de viața de la oraș, dar ce am câștigat din punctul de vedere al fericirii, al sentimentului împlinirii și al inspirației e mult mai mult decât oricare dintre sacrificiile pe care a trebuit să le fac.

fotografie de peisaj

D.B.: Ești un fotograf extraordinar, dar și un scriitor minunat și sensibil care are capacitatea de a vorbi despre teme mai degrabă volatile, greu de fixat în cuvinte. Poate că nu trebuie neapărat să explicăm rosturile ascunse ale motivației noastre de a avea această superbă pasiune, dar sunt de părere că o anume înțelegere a lor ne poate ajuta să înțelegem mai bine și lucrurile de care suntem capabili.

G.T.: Îți mulțumesc! Pentru mine, adevărata revelație a fost când mi-am dat seama că fotografia nu este independentă de ceea ce e în jurul ei. Impulsul creativ care mă face să creez imagini este același cu cel ce îmi dă imboldul de a scrie. De fapt, tot ceea ce fac pare a converge către definirea propriei mele identități și a modului cum mă relaționez cu lumea înconjurătoare. Scrisul și fotografia sunt doar mijloace de a-mi exprima gândurile și sentimentele, la fel ca atunci când porți o conversație mai profundă sau când te lași purtat, departe, de gânduri. Nu încerc deloc să îmi separ „identitatea de fotograf” de „identitatea de scriitor” – nimic similar. Toate sunt părți ale aceluiași întreg.
Mai mult decât atât, observ adesea cum diferitele lucruri pe care le fac sfârșesc prin a le influența și îmbăgăți pe celelalte. Scriind despre ce văd și simt, le pot articula mai bine în imagini, și vice-versa.

D.B.: Sesizez o latură extrem de sensibilă și intimă a felului cum vezi tu lumea. Aceasta îmi spune mult despre persoana din spatele imaginilor. Artiștii buni sunt oameni buni, e o vorbă de-a ta.

G.T.: Cu siguranță că asta aș dori să cred. După mine, marea artă este o reflexie a modului artistului de a percepe realitatea și locul lui în ea. De fapt, cred că formula opusă este și mai adevărată: oamenii buni sunt artiști buni. Departe de mine să susțin că eu sunt perfect, dar mă străduiesc pe cât posibil să mă ridic la înălțimea idealurilor mele în tot ceea ce fac.

D.B.: Mulți scriitori și muzicieni își folosesc propriile experiențe de viață ca sursă de inspirație. Se poate spune același lucru și despre fotografii de peisaj? Adică mulți văd în fotografiile noastre frumosul și sărbătorirea naturii, dar aș crede că, sub această suprafață, se află și altceva, fie că e vorba de ceva frumos care seamănă cu ceea ce înfățișăm noi, fie că e ceva trist care ne-a schimbat viața pentru totdeauna.

G.T.: Cred că afirmația e adevărată pentru orice tip de creator. Arta cea mai bună izvorăște mai mult din intuiție decât din urmărirea conștientă a unui anume proces; iar intuiția apare din ceea ce suntem noi – suma experiențelor noastre de viață, a credințelor, sensibilităților și temperamentului nostru.
Frumosul poate fi obiectiv, dar arta e mereu subiectivă. Nu e greu să faci sau să înregistrezi ceva ce e frumos, dar pentru a-l face să aibă un sens ulterior frumuseții obiective, acest sens trebuie să vină din partea artistului.

D.B.: Ești de părere că există o anume singurătate a artistului când creează? Râmânem singuri când ne „confruntăm” cu creațiile noastre ori cu posibilitatea de a crea ceva unic?

G.T.: Cred că „solitudine” e un termen care descrie mai bine chestiunea. Singurătatea apare când duci lipsa companiei celorlalți. De obicei, nu e un sentiment plăcut. Solitudinea, pe de altă parte, ține de separarea deliberată de restul și izolarea propriei voci interioare.
Nu neg că îmi realizez cele mai bune lucrări atunci când nu e nimeni lângă mine. De multe ori, acele nuanțe subtile de care atârna crearea fie a unei fotografii bune, fie a unui eșec total necesită o atenție sporită, precum și eliberarea de cea mai mică distragere și resursele de a căuta o conexiune emoțională cu subiectul. Pot face toate aceste lucruri mai ușor în solitudine.

D.B.: O minte pregătită poate face față celor mai mari provocări. Cum se aplică această afirmație în fotografia de peisaj? Cunoașterea echipamentului montan și a mediului, stabilirea unui plan de abordare a peisajului, abilitatea de a acționa rapid când condițiile se schimbă cu repeziciune, capacitatea de a avea o perspectivă proaspătă și de a vedea diferit – pot fi toate acestea premizele unei imagini grozave? Sau e doar o chestiune de noroc?

G.T.: Indirect, da. Pentru a te angaja complet într-un demers creativ, trebuie să îți dedici facultățile aspectelor frumoase și luminoase ale experienței pe care o trăiești și să nu îți ocupi mintea cu tot felul de distrageri sau griji. Dacă nu te simți comfortabil în peisaj sau dacă îți faci griji pentru posibilele probleme cărora nu le poți face față din cauza lipsei echipamentului ori a pregătirii, nu te vei putea dedica integral fotografiei.
Când ești liniștit în privința felului cum te vei deplasa, cum vei mânca, cum vei dormi și cum vei lucra comfortabil în mediul pe care l-ai ales, te poți concentra doar asupra eforturilor tale creative și îți creezi spațiul mental și emoțional de care ai nevoie pentru a explora, a remarca subtilitățile, a o lua ușor și a te gândi la toate posibilitățile ce ți se deschid etc., trecând peste orice griji sau iritare.
Norocul joacă evident un rol în găsirea unor condiții fericite, a unei lumini interesante etc., dar nu e o cerință esențială. La fel de important este să poți răspunde și reacționa în situații favorabile și să ai priceperea de a găsi oportunități creative în condiții dintre cele mai felurite. În ceea ce mă privește, am observat că, atâta timp cât scena are ceva care mă emoționează și cu care pot rezona, sunt de obicei capabil să găsesc o cale de a mă exprima într-o imagine fără să fiu nevoit să mă bazez pe niște circumstanțe ieșite din comun.